Despre dragoste si alti demoni, de data asta ai sinelui

17.07.2021
Despre dragoste si alti demoni, de data asta ai sinelui

Multa vreme, ani de zile, m-am intrebat cum arata dragostea de sine, cum se simte. Citeam carti si articole despre asta, am inteles intelectual, in vreo 2000 de ore de terapie cum te comporti cu propria persoana cand te iubesti, dar era o traire rationala, cognitiva. Cumva facusem pace cu ideea ca nu o sa inteleg vreodata dincolo de pragul rational cum se simte dragostea de sine.

Facand atata terapie, am reusit sa ma scot din haurile emotionale in care eram pe la 20 de ani. Si sa ajung sa simt, pe la 35, ca viata mea e ok.

 

Nevoia de a-mi „demonstra” existenta indiferent de situatie mi-am castigat-o in scoala, cand, premianta imperfecta a unui sistem educational stramb, am invatat ca peste 10 exista mereu 10 cu felicitari si ca meritele mele scolare erau fie ale familiei, ale profesorilor sau ale meditatorilor, inainte de a fi ale mele. Asa am invatat ca nu trebuie niciodata sa fiu multumita de mine, ca intotdeauna e loc de mai bine si ca rolul meu in propriile mele reusite este sa livrez performanta, fara insa a trai deplin si bucura rezultatelor mele. E drept, a fost multa vreme motorul din spatele reusitei mele in cariera, desi nu facusem pana la 21 de ani sport in niciun fel. Simteam ca trebuie sa fiu blindata de certificari, scoli, recomandari si bunavointa publicului, pentru ca eu in sinea mea nu ma simteam in vreun fel ca mi se cuvin toate acele realizari profesionale.

Nu am avut curajul sa spun despre mine ca sunt buna, sau ca mi se cuvine ceva din realizarile mele profesionale. Era intotdeauna noroc, conjunctura, inspiratia venita din exterior sau pur si simplu pura intamplare, dar niciodata nu simteam ca meritul pentru cariera mea imi apartine deplin.

Apoi, pentru ca am trait in Romania o buna parte din viata, sunt evident obisnuita sa fiu comparata cu altii. Mai intai la gradinita, cand am invatat tarziu ca nu poti merge la pipi oricand vrei, ci numai cand mai are nevoie si o alta fetita, ca sa nu o deranjezi pe doamna. Evident, in asteptarea momentului mai „ratam” cate un pisu si eram constant facuta de rusine ca nu pot „sa ma tin”. Apoi, la scoala, evident ca exista mereu o copila care era mai cuminte, care invata mai bine pe dinafara comentariile sau care isi termina mai repede temele. Mama nu cred ca a ratat vreun moment in care sa imi aduca aminte ca altii fac orice mai bine ca mine, din evidenta dorinta ca eu sa am o reusita certa in viata. Cand cresti asa, devii stangace si stranie. Cand au inceput sa imi placa baietii, evident ca erau altele care erau mai frumoase, sau aveau fuste mai scurte si mai frumoase, sau dansau mai frumos. Am invatat si acolo ca trebuie sa ma contorsionez, sa fac lucruri interesante sau cool ca sa primesc atentie, sa fiu vazuta, sa ma simt placuta. Am invatat repede ca trebuie sa intretin tensiunea, sa fac pe interesanta, sa nu fiu disponibila, sa nu para ca imi place de fapt si toate celelalte reguli sociale, ca asa merge treaba. Am invatat si asta. Chiar bine, mai ales ca pe masura ce am inteles ca un corp considerat frumos iti asigura atentia dorita si aplicand schimonoselile sociale creezi o tensiune permanenta si asta se traduce prin atentie, am devenit si buna, chiar foarte buna la genul asta de interactiune.

Demonstrativitatea si nevoia de a primi validare externa pentru orice naste implicit nevoia de control si de intensitate. Gesturile simple nu isi mai gasesc locul, pentru ca sunt insuficient de intense pentru a mai balansa cheltuiala emotionala facuta pentru a juca jocul social.

Work hard, play hard, nu asa se spune? Este glorificat abuzul sinelui in toate formele lui – munca pana la epuizare, distractie zgomotoasa, vacante spectaculoase si intense, sex pasional, salbatic chiar, indragosteala violenta, furie pe masura, o permanenta fuga dupa ceva mai nou, mai frumos, mai interesant, mai intens, mai mult.

Am avut sansa sa am suficienta rezistenta fizica si sa castig suficienti bani ca sa „marchez” toate aceste repere. Reusisem chiar sa gasesc un punct de echilibru in care simteam ca sunt bine ancorata si multumita, cu suficienta autenticitate cat sa nu ma tradez singura si cu destula spiritualitate cat sa nu simt ca ma irosesc in van. In locul meu caldut, ma simteam bine. Imi doream sa imi intemeiez o familie, sa fiu mama si cumva pe acolo se termina viziunea mea despre „ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare”. Eram mare, aveam 35 de ani si destul de putine incertitudini.

Apoi a venit anul 2020, in care tot planul meu s-a dus pe apa sambetei. Nu doar ca nu am devenit mama, ci am pierdut 2 sarcini. M-am incapatanat sa continui cu tratamentele hormonale, asa ca am facut si o punctie ovariana si un FIV, ca sa fie totul cum trebuie. Veniturile mele au scazut de 10 ori . Relatia in care credeam ca o sa traiesc toata viata s-a dus si ea, intr-o maniera dezamagitoare, ca sa nu spun dezgustatoare.

Pe 14 februarie 2021 eram saraca, deprimata , singura, grasa si infertila.

Cred ca ala a fost si punctul in care toata constructia mea meticulos articulata, la care am inceput sa lucrez la 21 de ani, s-a dus pe apa sambetei. Aveam 37 de ani si ma simteam ca o epava.

 

Ce faci cand nimic din ce credeai ca e important pentru tine nu mai exista?

 

Am zacut si am plans o buna perioada de timp. Cand vedeam cum se duce toata viata mea, am simtit cu adevarat disperarea.

Apoi, am inceput sa scriu in jurnal. Pagini dupa pagini de emotii scrise fara filtre. Desene dupa desene care aveau sens doar pentru mine. Saptamani in sir de doliu, de furie si disperare. Urlete de furie, reactii ilogice si zile zacute in pat. Simteam ca daca nu ma pun cumva la loc, o sa mor. Imi doream sa mor, pentru ca mi se parea ca e mai simplu decat ceea ce traiam atunci si totusi stiam ca imi joaca mintea feste. Ma taram din pat ca sa ma duc la terapie si atat cat puteam, la munca.

Cumva, luni intregi nimic nu a facut sens, traiam intr-o smoala emotionala si abia treceam de la o zi la alta. Nu stiu cum arata iadul, dar presupun ca nu e foarte departe de ceea ce traiam atunci.

In ianuarie, la putin timp dupa ziua mea, am simtit ca trebuie sa marchez cumva copiii mei pierduti si toata suferinta pe care o traiam. Simteam ca asta o sa ma linisteasca si o sa pot sa incep sa traiesc din nou. Mi-am spus povestea din sufletul meu, am desenat-o in fel si chip pana a inceput sa aiba sens pentru mine. Am curatat desenul pana a ajuns o colectie de linii si, cu el in brate, m-am dus sa imi fac un tatuaj. Pe mana stanga, sa il vad mereu, sa stiu ca toata suferinta mea are acum o forma concreta. Pentru ca cel mai rau era faptul ca nu reuseam sa contin valurile alea de durere.

Am simtit o eliberare profunda cand mi-am vazut tatuajul, simteam ca in sfarsit ingerii mei au un loc de veci si ca vor fi mereu cu mine. Si am inceput sa imi gasesc si eu linistea, zi dupa zi. Puterea simbolurilor este ca ele lucreaza in plan profund, emotional si asta le da puterea prin care ne putem vindeca prin ele. Din motivele astea functioneaza ritualurile si simbolurile in vindecare, pentru ca acceseaza direct aceasta zona emotionala profunda, in care nu reusim sa penetram rational.

Pentru ca am trecut razant pe langa probleme grave de sanatate, am inteles cat de importanta e sanatatea. Am inceput sa am grija la mancare, sa nu mai beau, sa reincep sa iau suplimentele de care aveam nevoie. M-am tinut cu indarjire de asta, mai ales in zilele in care eram prabusita emotional.

Cu cat ma simteam mai rau cu atat ma incapatanam sa mananc mai curat. Stiam, cumva instinctiv, ca la un moment dat o sa reusesc sa ies din iadul ala.

Apoi, m-am straduit sa dorm. Prost, bun, nu prea conta, era vital sa incep sa dorm normal. Am inceput sa imi pun ceasul sa sune la ora fixa , mi-am taiat cafelele, am oprit netflix-ul din dormitor. Mi-am facut asocieri de somn cu muzica, melatonina, citit si pentru ca imi doream sa dorm, m-am straduit sa imi fac un dormitor care sa ma imbie la somn. Dupa cateva chinuieli, am inceput sa dorm mai intai 6.5 ore, apoi 7, apoi 7.5. Si am inceput sa ma simt mai bine, imi recapatam usor usor claritatea.

Cand am inceput sa ma simt mai in putere, am inceput sa fac sport. A fost cumplit, pentru ca nu doar ca nu mai aveam corpul pe care il stiam, ci si rezistenta mea se dusese pe apa sambetei. A trebuit sa reinvat totul de la inceput si asta a fost o mare lectie de smerenie si recunostinta. Fac miscare cu incapatanare, la fel ca si cu mancarea, dintr-o constiinta profunda a faptului ca imi face bine sa ma misc, ca ma ajuta.

Am lucrat mult sa imi gasesc energia sa fac aceste 3 lucruri de baza mai ales in zilele in care nu aveam putere sa fac nimic. Stateam ore in sir si dadeam scroll pe instagram fara sa fac altceva decat sa ma uit in gol.

Si in zilele alea, pentru ca stiam ca am nevoie sa ma vindec, ma incapatanam sa nu renunt la mine insami.

Apoi a trebuit sa incep sa lucrez constant. Realitatea si constiinta faptului ca am o datorie fata de echipa mea m-a fortat sa ma adun. Sa reincep sa construiesc, sa am din nou o directie. Banii se terminasera definitiv, toate economiile mele fusesera cheltuite si stiam ca nu am de ales. Insa de data asta am inceput sa privesc banii ca pe un act de grija fata de mine insami, nu ca pe un furnizor de distractie. Aveam nevoie de bani ca sa am stabilitate, sa fiu independenta, sa fiu securizata in propria mea viata. Si banii si-au schimbat energia, nu mai erau ceva ce voiam sa risipesc, ci o modalitatea de a fi mai bine cu mine.

Mi-am cautat locuri in care sa ma reechilibrez, sa ma incarc. Plec aproape in fiecare weekend pe munte si incerc sa fiu blanda cu mine, sa lucrez degajat si cat mai lejer. Nu imi iese mereu, dar raman mereu atenta la mine, la cum ma simt si stiu ca nu ma pot forta la nesfarsit.

 

Vorbesc des cu mine insami, mai ales cand vocile mele negative si critice se manifesta. Ma uit la tatuajul meu si ma intreb daca as vorbi la fel cu prima mea fetita, daca s-ar fi nascut. Sigur ca nu, asa ca incep si eu sa imi vorbesc mai bland si mai frumos, atat cat pot. Zi dupa zi, incerc sa imi ofer putin din dragostea pe care le-as fi oferit-o lor, sau cel putin asa imi place sa cred.

 

Cumva, din toata moartea asta pe care am trait-o, mi-am regasit drumul spre mine. S-au spart zidurile pe care le construisem atat de eficient si acum, zi dupa zi, traiesc. Sunt inca o rana deschisa, peste tot sufletul meu. Dar incep sa am tot mai putine zile rele, iar daca ele vin, stiu ca au o lectie pentru mine si o primesc. Si mai stiu ca o sa fiu bine.

 

Cred ca asta a fost darul cel mai valoros pe care toata aceasta perioada de moarte si doliu mi l-a oferit. Faptul ca stiu ca orice as trai, o sa supravietuiesc si, pana la urma, o sa ma vindec. In tot procesul asta am iertat-o pe mama, pentru ca stiu acum ce minune este insusi faptul ca existam si cat de greu e sa ai un copil. M-am iertat si pe mine si, mai mult decat atat, sunt recunoscatoare ca toate patternurile mele emotionale m-au adus totusi aici, vie.

Sunt cu adevarat mandra de mine ca am supravietuit acestui an si simt in toata fiinta mea ca orice s-ar intampla de aici inainte, mi se cuvine intru totul.

Nu stiu daca chiar asa arata dragostea de sine, dar pentru mine e cam cea mai apropiata traire de asta.  Si simt ca oricum ar fi viata, o sa fiu bine.

 

 


COMENTARII
  • Gabriela Haituc pe 20.07.2021 la 00:06 Răspunde

    Cori, ești așa o minune de femeie!
    Să îți fie din ce în ce mai bine și, cu blândețe și răbdare, să ajungi unde ai nevoie!

  • Florentina pe 19.07.2021 la 04:50 Răspunde

    Multumesc!

  • Andreea pe 18.07.2021 la 21:43 Răspunde

    Ești extraordinar de curajoasă sa iti traiesti durerea cu atata claritate si apoi sa ne spui si nouă cum ai facut. Respect și dragoste.

  • Andie pe 18.07.2021 la 17:45 Răspunde

    Îmi pare rău pentru pierderile tale. Viața e un carusel de bucurii și necazuri, dar ca durerea de a pierde copii nu știu ce poate fi mai greu. Tu îți construiești singura lumina din capătul tunelului, you’re one of a kind. Îmbrățișări.

  • Ronny pe 18.07.2021 la 16:12 Răspunde

    Simt recunostinta pentru acest articol caci a adus introspectie in sufletele multor cititoare iar experienta ta, similara poate cu a multora dintre noi …m-a facut sa simt vindecare, blandete si sa observ frumusetea cicatricelor…

  • Roxana Stanciu pe 18.07.2021 la 15:07 Răspunde

    Ești o minune de femeie.
    Mă bucur tare că vezi și tu asta, încet-încet.
    Și că-ți dai voie să te iubești.

    • Cori Grămescu pe 18.07.2021 la 15:49

      Multumesc pentru tot, Roxana <3

  • Ana pe 18.07.2021 la 14:46 Răspunde

    Multumiesc pentru articol, e un balsam extraordinar pentru sufletul meu. De mai bine de jumătate de an ma lupt și eu sa ma ridic de jos de tot. Din păcate nu reușesc decât puțin de tot apoi cad din nou. Va fi bine, cândva, cumva durerea se va simți altfel, dar acum e atât de reala încât e greu de simțit altceva.
    Te imbratisez!

  • Simona D pe 18.07.2021 la 11:39 Răspunde

    Pierdem ceva…câștigam altceva…
    Important este sa nu renunțam, indiferent de cum ne sunt “călătoriile” și “lecțiile”.
    Ești minunata! Ești autentica!

  • Inimadincuvinte pe 18.07.2021 la 11:36 Răspunde

    Articolul asta, venit intr o perioada de durere sufleteasca pentru mine este un adevarat cocktail emotional, spiritual. Iti mulțumesc draga mea!

  • cris pe 18.07.2021 la 10:52 Răspunde

    Felicitari!

  • Sena Nasip pe 18.07.2021 la 06:38 Răspunde

    Felicitari! Cu emotie, mirare si recunostinta pentru curajul de a impartasi bucatele din sufletul tau am citit aceasta poveste de viata. Daca nu le-ai fi trait si depasit pe toate, nu ai fi fost TU, cea de acum. Ai incredere ca miracole se produc la tot pasul, in fiecare zi cand zambesti.

  • Panainte pe 17.07.2021 la 22:38 Răspunde

    Esti MINUNATĂ.Atăt!!!

  • Nico pe 17.07.2021 la 22:38 Răspunde

    Minunat articol. Ești bine și vei fii bine :) te îmbrățișez, Cori!

  • Mihaela pe 17.07.2021 la 22:20 Răspunde

    F frumos scris. Ai împărtășit cu noi o etapă din viața ta… Asta ajută. Ajută oameni cu adevărat… Nu e corectă comparația, dar f mulți dintre noi încă su multe programe vechi., iar faptul ca cineva a trecut prin tot ceea ce ai trecut tu și te-ai remontat, reinventat, refăcut da putere, da raportare!
    Eu îți spun un mulțumesc, de la un suflet la altul!

  • Iulia pe 17.07.2021 la 18:04 Răspunde

    Draga Cori, deși nu ne-am cunoscut, aceste rânduri și multe altele pe care le-ai scris in ultimul an, m-au făcut sa reflectez și mai atent la lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru mine. Mi se pare minunat felul in care scrii și cred ca ești un om incredibil de curajos. Curajoasa pentru ca ți-ai găsit puterea sa treci și peste cele mai negre gânduri, sa te lupți încă cu ele, sa vorbești deschis despre ele. Curajoasa pentru ca ai ales ce e bine pentru tine fără sa te mai gândești la asteptarile pe care cei din jur/societatea le impun.

    Pentru mine ești un exemplu și îți mulțumesc ca ai împărtășit cu mine și mulți alții aceste rânduri pline de emoție. M-am regăsit in multe din cele scrise si in continuare când am am tendinta de a fi prea dura cu mine ma gândesc dacă aceleași cuvinte mi le-as fi adresat si copilului mic care eram altădată. Iar atunci îmi dau seama ca acel copil merita blândețe si ma port ca atare cu mine.

    Îți doresc sincer sa continui aceasta călătorie a descoperirii si iubirii de sine. Te imbratisez cu drag.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii