Lucrez

In activitatea mea profesionala am construit de la zero o afacere de succes in domeniul fitnessului, afacere care acum este in plina expansiune. Scriu asadar despre antreprenoriatul romanesc asa cum l-am trait eu, din perspectiva femeii antreprenor care a inceput cu o afacere mica si pe care a crescut-o prin munca, greseli si iarasi munca. Scriu si despre perspectivele de cariera in antreprenoriat, despre posibile solutii la problemele cu care orice antreprenor se confrunta si despre cum se pot construi organizatii sanatoase si eficiente. Scriu mult despre lucrul in echipa si despre cum putem construi relatii implinite, autentice si eficiente cu cei de langa noi, fie ei in mediul de afaceri sau in viata personala. Vorbesc destul de mult despre coaching, motivare si leadership, cu declinari ale acestor tehnici atat in viata personala cat si in sfera carierei si a afacerilor. Pentru mine, toate aceste tehnici sunt legate si se pot folosi in toate aspectele vietii noastre, pentru a avea o viata implinita si fericita.

16.10.2015

Cum am devenit Cori Gramescu?


Miercuri am participat la evenimentul Business Days la Cluj, locul in care s-au adunat antrepenori romani si internationali sa vorbeasca despre experienta lor in afaceri si despre tot ce a insemnat sa construiasca si sa greseasca in acest domeniu. Eu am avut doua prezentari, despre brandul Cori Gramescu si despre management-ul fericirii. Mai jos va las prezentarea pe care am avut-o despre brandul meu personal:cum am devenit Cori Gramescu?

08.10.2015

Business Days, evenimentul antreprenorilor care vor să pună osul la treabă


Anul acesta am împlinit 10 ani de antreprenoriat în sport și nu-mi vine să cred că timpul a trecut atât de repede! Dacă ar fi să iau însă la bani mărunți tot ce am făcut în anii ăștia, aș putea să trag nenumărate concluzii despre lucrurile bune, dar mai ales proaste pe care le-am făcut și din care, de altfel, mi-am și învățat lecțiile. Ceea ce te învață antreprenoriatul în primul și-n primul rând este că trebuie să te descurci pe cont propriu, nu e nimeni să-ți spună ce să faci și, dacă o dai în bară, tu însuți ești cel spre care te întorci pentu papara de rigoare.

03.10.2015

Depresie, sport si alimentatie


Atunci cand suferi de depresie, cea mai eficienta si sanatoasa solutie este sa mergi la psiholog sau psihiatru pentru tratament. Este cea mai sigura abordare, care te va ajuta sa gasesti cai sa te vindeci si sa depasesti momentele grele. Dincolo de acest demers, trebuie sa stii ca exista o serie intreaga de lucruri pe care le poti face acasa, in asa fel incat sa poti sa lupti cu depresia si sa depasesti mai repede momentele grele. Sunt schimbari in felul in care mananci si faci sport care te ajuta sa treci peste depresie, iar antrenamentele, alimentatia si un stil de viata echilibrat iti dau putere si rezistenta in fata greutatilor.

18.09.2015

Gata cu graba!


Trăim timpuri ciudate! Ni se pare că oricât ne-am da silința pentru ca lucrurile să iasă, adesea efortul ne rămâne nerăsplătit. Ori, dacă ceva ne iese conform planului, ne dăm seama că poate ceea ce ar fi trebuit să simțim la capăt de drum nu e de fapt acolo. De ce lucrurile pentru care, poate, ne-am zbătut o vreme nu ne aduc de fapt satisfacțiile pe care ni le închipuiam?

07.08.2015

E vară, caut motivaţie!


„De fiecare dată când începe vacanţa mă ţin cu greu de antrenamente” . Sau: „Mi-e greu să rezist tentaţiilor culinare în concediu” ori: ” Oricât m-aş chinui, când sunt în vacanţă, nu reuşesc să mă motivez să fac sport, ce să fac?” Iar lista de întrebări pe care le primesc referitor la perioada vacanţei de vara poate continua. Şi eu am tendinţa să îmi pierd concentrarea şi cheful de muncă vara, iar tentaţia mâncărurilor nesănătoase ori nepotrivite pentru menţinerea siluetei dorite mă urmăreşte la fiecare pas!

05.05.2015

Pasul urmator


Sportul m-a invatat disciplina si constanta. Mi-a dat un cadru, un set de reguli, o lista de obiective si multa bucurie. Am obtinut si mai multa bucurie atunci cand munca mea i-a ajutat pe altii sa isi atinga obiectivele. Am trait satisfactia succesului unui set de programe de antrenament, dupa cum am trait satisfactia invatarii unor lectii, bune si grele, deopotriva.

Au fost 10 ani in care am invatat si am antrenat. Cursuri, workshop-uri, ore la sala, cursuri de nutritie, facultatea de medicina, propriul meu proces de dezvoltare personala. Toate acestea au insemnat o poveste spusa cu onestitate despre ceea ce am inteles eu ca inseamna un stil de viata sanatos, o atitudine echilibrata in legatura cu sportul, setarea obiectivelor si mentinerea motivatiei de a fi activ.

In ultimul an am inceput tranzitia spre a-i invata pe altii, spre a-i impulsiona catre o viata echilibrata, atat pe cei dornici sa faca sport, cat si pe cei care, in viitor, se pregatesc sa ii antreneze pe altii. Conferinte, cursuri predate, seminarii si evenimente pentru companii, toate acestea inseamna ca a venit momentul sa ma folosesc de cunostintele accumulate pana acum pentru a pune umarul la dezvoltarea unei culturi a corpului sanatos, a sportului pentru amatori si pentru adoptarea unui stil de viata sanatos, dincolo de cliseele “fitspirationului” american.

Din cauza acestor schimbari, programul meu nu mai poate oferi constanta necesara pentru a preda zilnic la sala. In plus, antrenoarele din echipa LadyFIT au ajuns la o maturitate profesionala si la puterea deplina data de cunostintele si experienta lor. De aceea, sala merge asa cum imi doresc gratie profesionalismului lor, fara ca eu sa mai fiu acolo si sa predau in fiecare zi.

Asa ca a venit momentul sa ne intalnim constant numai in sedintele de consiliere pentru antrenament si alimentatie la care puteti participa la LadyFIT, atat la cele gratuite, incluse in abonamentul la sala, cat si la cele pentru stabilirea unui plan alimentar. Ne vom vedea saptamanal la “Sanatatea in bucate”, ora de alimentatie sanatoasa pe care o tin in programul LadyFIT. Si o sa ne vedem des in sala de antrenament, de data asta din ipostaza omului care se antreneaza pe sine. O sa ne vedem des in randurile pe care le scriu pe blog, in pozele pe care le postez pe Instagram si in dialogurile pe care le purtam pe grupul de Facebook si pe pagina mea profesionala de Facebook.

Astfel, munca mea se muta dinspre lumina reflectoarelor inspre strategia de antrenament si consiliere. Munca mea, alaturi de antrenoarele din echipa LadyFIT, va insemna conceperea de programe de antrenament, evenimente periodice pe care le vom face la sala si campanii de promovare a vietii sanatoase.

Este timpul pentru pasul urmator!

24.04.2015

Planurile date peste cap, porti pentru noi inceputuri


Ani de zile am petrecut mult timp sa imi construiesc planul de viata. Am facut liste si proiectii si am reflectat in legatura cu lucrurile pe care mi le doream de la viata. Am inceput cu lucruri simple, usor de gestionat – greutatea mea corporala, apoi aspectul meu fizic, atitudinea si bruma de senzualitate pe care credeam ca pot sa o degaj. Asta se intampla pe la 17 ani! Aveam nevoie sa imi gasesc increderea in aspectul meu exterior, sa ma pot baza pe experientele mele si pe ceea ce puteam gandi cu mintea de atunci. Apoi am inceput sa vreau sa ma dezvolt in sfera personala si profesionala, aveam nevoie sa ma simt increzatoare in capacitatea mea intelectuala, in puterea mea de munca si de decizie. Si am muncit pas cu pas pentru ceea ce sunt astazi din punctul asta de vedere. Am mers la cursuri si programe de pregatire pentru instructori de fitness, luptandu-ma in permanenta cu cei 20 de ani de sedentarism pe care ii aveam in spate. Am invatat, pas cu pas, atat cat m-am priceput, despre alimentatie si sanatate, stiind cate mai am de aflat. Am facut cursuri pentru dezvoltarea mea ca om, stiind ca munca cu sinele nu se incheie niciodata. Apoi, in timp ce munceam la mine, mi-am dorit sa am o relatie sanatoasa, care sa evolueze cum imi imaginam eu. Si am muncit si acolo, construind si modeland pas cu pas.

In toata munca asta, reuseam sa obtin aproape tot ceea ce imi propusesem. Micile scapari erau insignifiante in raport cu reusitele. Aveam corpul la care muncisem, aveam cariera pe care o construisem, aveam relatia in care imi dorisem sa fiu. Ma imbracam frumos, plecam de acasa, aveam zilele pline cu ore la sala, sedinte de consiliere, cursuri la facultate, seminarii pe care le tin, pranzuri in care puneam la cale diferite campanii. Seara, tarziu, cand ajungeam in sfarsit inapoi acasa, in casa in care visasem sa traiesc, ma cuprindea o stare de prabusire. Ani de zile am crezut ca e firesc, doar muncesc atat de mult la visele mele, incat e normal sa ma simt atat de obosita.

Insa pe masura ce noptile nedormite se adunau, nu imi mai dadeam seama unde sunt eu in propria mea viata. Simteam ca sunt atat de concentrata sa imi ating visul (si il atingeam, incet, dar sigur) incat eram un fel de pasager in propria mea existenta. Totul se desfasura dupa un program, dupa o agenda, totul avea un ritm si o cadenta. In spatele acestui program, mai existau doar planurile de viata si obiectivele personale. Un moment anume care m-a facut sa imi dau seama cat de franta sunt, de fapt, a fost cand am avut nevoie sa imi programez 15 minute ca sa stau afara, cu ochii pierduti pe cer, fara sa fac nimic. Insa n-am reusit sa ma relaxez, pentru ca mintea mea era atat de activa, incat nu am putut sa stau pe loc atata timp.

In plus, ma urmarea mereu starea difuza de nefericire, care era atent mascata intr-un simt acid al umorului, poante si autoironii. Orice as fi facut si orice mi s-ar fi intamplat, aveam un gol in suflet de care nu puteam sa scap. A fost nevoie de un an greu, cu multe probleme de sanatate, financiare si in viata personala  sa pot sa renunt la planurile mele. A fost nevoie sa gresesc fundamental in toate aspectele vietii mele sa ajung, acum, sa nu mai simt golul ala. Practic, odata cu pierderea tuturor obiectivelor mele atent muncite si stabilite, am inceput sa nu mai vad scopul, ci drumul.

Acum, viata mea e foarte departe de ceea ce gandisem pentru mine. Sunt departe de orice plan am avut vreodata. Si sunt intr-un moment in care nici nu mai am puterea sau dorinta sa imi mai fac vreun plan. Dar simplul fapt ca iau fiecare zi asa cum vine, m-a ajutat sa invat sa traiesc din nou. Nu mai fac nimic extraordinar, asa cum stiam sa fac mai demult. Muncesc mai putin, dar nu mai am nevoie de program sa privesc cerul. Ma antrenez pe mine, pentru mine, pentru prima data, dupa multi ani. Citesc si ma plimb mai mult decat am facut-o in ultimii 10 ani. Sunt clipe de tihna si liniste sau, dimpotriva, de frica si suparare, pe care acum le experimentez. E o schimbare importanta cand ma gandesc la golul care nu imi dadea, odata, voie sa traiesc!

Mi-am regasit viata dupa ce am gresit pe toate planurile, dupa ce am esuat in aproape toate aspectele vietii mele, la care munceam precum un slefuitor in piatra bruta. Acum stiu ce scrie pe peretii blocului meu,  ce culori au florile din Herastrau si cum miroase iarba pe stadionul Dinamo, seara, tarziu, dupa ploaie. Iar pentru clipele astea complete, in care traiesc, pe deplin si deopotriva, tristetea si bucuria, a meritat sa mi se duca naibii toate planurile si obiectivele.

17.04.2015

Recunoştinţă pentru imperfecţiune


Ani la rândul am crezut cu tărie în perfecţiune. În modele, într-o construcţie de viaţă perfect articulată. Genul ăla de gândire în care totul trebuia să fie într-un anumit fel ca să fiu mulţumită. Sigur, asta m-a dus destul de departe în viaţa profesională, mi-a alimentat parcursul intelectual şi m-a ţinut mereu într-o stare de competiţie cu mine însămi, pe care nimeni şi nimic nu a putut-o întrece timp de 10 ani. În viaţa personală, însă, efectele au fost negative. O stare de nemulţumire permanentă, un sentiment de insuficientă, orice aş fi făcut. Practic, până la 31 de ani, viaţă mea a însemnat o oscilaţie violenţă între satisfacţii majore în sfera profesională şi o dezamăgire profundă în ceea ce priveşte realitatea intimă a vieţii mele personale.

Ciclul acesta s-a rupt într-o seară rece, pe stadionul Dinamo. Ieşisem să alerg, eram obosită, avusesem o zi în care nu eram mulţumită de absolut nimic din ceea ce făcusem şi m-am dus pe stadion fără niciun chef. Mi-am închis aplicaţia de alergare, m-am concentrat să respir şi să îmi numărăm paşii. Am auzit din spatele meu pe cineva venind uşor, îi auzeam respiraţia şi nu paşii (ah, oare când o să ajung să nu mai tropăi pe pistă?).

A trecut în viteză pe lângă mine, alerga atât de repede încât nici nu am apucat să văd cine era. M-a cuprins un val uriaş de furie şi frustrare, pentru că brusc mi-am dat seama că alergăm mult prea lent. Apoi, câţiva paşi înlăcrimaţi mai târziu, mi-am dat seama: Cu cine mama naibii mă tot întrec? De ce toată lupta asta pentru o perfecţiune pe care, evident, nu o am? Alergam, respiraţia mea era sacadată, dar regulată. Am continuat să alerg, tură după tură. Simţeam cum îmi scade furia. Nu sunt perfectă, nu o să fiu niciodată, e aberant să tot încerc să trăiesc după standarde. Cadenţa paşilor îmi întărea acest sentiment liniştitor de imperfecţiune acceptată.

În noaptea aia, când mi-am dat voie să fiu om, cu greşeli, imperfecţiuni şi derapaje personale, am început să trăiesc şi pentru mine. Am mai făcut multe greşeli de atunci, dar pentru că ştiu deja că o să mai fac, pot învaţă din ele, pot să trăiesc într-o zona de autenticitate emoţională şi, uşor, uşor, să îmi aliniez în aceeaşi direcţie emoţiile, planurile de viaţă, acţiunile şi gândurile.

În seară aia rece, pe un stadion luminat slab, am trăit un moment sublim de recunoştinţă. Pentru omul acela necunoscut care a trecut în viteză pe lângă mine (de vreo 20 de ori ) şi care mi-a redat libertatea de a alerga de plăcere, fără un obiectiv de performanţă. Pentru toate ocaziile (şi au fost multe ) în care am greşit şi am reuşit să simt că învăţ câte o lecţie. Pentru clipele în care mă simt ok cu mine aşa cum sunt. Pentru sentimentul de linişte cu care mă trezesc dimineaţă, pentru senzaţia că îmi trăiesc deplin viaţă de zi cu zi, fără să mă mai gândesc la lucruri măreţe pe care ar trebui să le fac pentru a fi fericită. Nu-mi iese mereu, dar e de ajuns să ies câte o seară pe stadionul Dinamo ca să mă reconectez cu propria mea imperfecţiune naturală. Şi e bine aşa!

29.01.2015

Azi e bine, dar am muncit mult pana aici


Ma gandesc de multa vreme sa scriu textul asta, dar cumva imi tot venea sa ma ciupesc, fara a-mi vine a crede ca poate fi adevarat. M-am chinuit mult sa ajung in acest context de „azi e bine” si am muncit multi ani ca sa ajung aici.

Practic, am inceput procesul acesta de schimbare fara sa stiu ce caut, am pornit doar de la o stare difuza de rau. Orice faceam, orice gandeam avea in fundal o senzatie neclara si neplacuta. Paream ca nu reusesc sa gasesc un echilibru in actiunile mele, toate activitatile mele erau marcate fie de suprasolicitare ori de imposibilitatea de ajunge la un nivel de confort si multumire personala.

Acum 4 ani am inceput procesul terapeutic. Am intrat in terapie fara vreun scop anume, voiam doar sa imi fie bine. Sa imi gasesc echilibrul. A durat mult si a durut tare sa imi sondez sufletul si mintea. A fost greu, dar am reusit abia acum sa nu mai am reactii de neinteles pana si pentru mine. Asa am ajuns sa ma „traiesc” cu experienta si emotiile de la 31 de ani. Asa am venit in prezent.

Apoi a venit nevoia de echilibru in alimentatie, in sport si in relaxare. A durat sa ies din ciclul de epuizare-renuntare in care functionam si sa imi gasesc o cale in care sa functionez in limite sustenabile. Asa se face ca am ajuns sa imi dedic mie timp, sa ma odihnesc in mod constient si sa ma conectez profund cu corpul si emotiile mele pentru a putea decide ce actiuni urmez sau nu. A durat sa inteleg ce imi place sa fac in materie de antrenament, de exemplu si a durat sa disting intre ambitia de a ma autodepasi si bucuria de a-mi antrena corpul.

A durat sa nu mai simt nevoia sa fug. Sa fug de mine, de imaginea mea publica, de alegerile mele sau de viata la care muncisem atat de mult sa o construiesc. A durat sa inteleg ca nu toate lucrurile pe care mi le doream salbatic mi se si potriveau sau erau bune pentru mine.

Ani de zile am crezut ca singura cale de a trai era aceea a deciziilor mele asumate. A durat sa simt ca o decizie poate fi deopotriva asumata si poate porni de la motive incomplet explorate. Ani de zile am crezut ca suntem ceea ce decidem, pana cand am simtit ca sunt mai ales ceea ce ma tem. Atunci cand am realizat cata frica statea in spatele deciziilor mele am putut sa imi caut libertatea si echilibrul.

In toti anii astia am iubit asumat si profund, am iubit salbatic si chinuitor si ma bucur ca am avut ocazia sa traiesc atat de mult si atat de complet. In toti anii astia m-am luptat pentru idealurile mele, pentru fricile mele si pentru modelele mele. Pana cand am realizat ca in tot procesul asta de reusire in viata (incununat de succes, de altfel) pierdusem legatura cu mine, cu emotiile mele, cu sentimentele mele.

In urma cu un an a inceput sa se schimbe totul in mine. Am trecut la cativa milimetri de o suspiciune de cancer mamar, din fericire neconfirmata. Acum un an asteptam cu infrigurare rezultatul RMN-ului si ma intrebam ce se va ramane de fapt valabil din viata mea daca se confirma diagnosticul. Atunci mi-a sunat in minte si in suflet o nevoie acuta de sens, o nevoie de a-mi trai viata complet. A urmat o perioada zbuciumata, de schimbari profunde si decizii incoerente. Dar m-am lasat dusa de acest val de schimbare, cu orice pret.

Iar pretul a fost pe masura, un an de zile de incongruente in plan personal mi-au zdruncinat stabilitatea vietii profesionale si sociale. Dar am realizat ca daca esti bine cu tine, nu ai nevoie de prea multe lucruri. Si usor, usor, am inceput sa imi revin si in activitatea profesionala. Apoi am incercat sa fug din nou, asa cum o facusem de fiecare data pana atunci. Un accident de bicicleta urmat de o glezna scoasa din functiune m-a facut sa invat sa nu mai fug de bezmetica. O luna de izolare m-a facut sa inteleg cat de inchisa ajunsesem sa fiu in realitate, iar cand am deschis calea pentru cei din viata mea, am vazut pentru prima data ce inseamna relatiile dintre oameni, atunci cand le traiesc liber.

Anul acesta, ziua mea m-a gasit alaturi de familie si de cei 4 prieteni apropiati. Anul acesta am taiat doua relatii sentimentale foarte puternice si profunde. Anul acesta mi-am reconsiderat toata viata, atunci cand am contemplat de aproape ipoteza propriei morti. Anul acesta am invatat cum sa traiesc eu cu mine. Anul acesta imi voi incheia terapia. Anul acesta am invatat sa fiu intr-o stare dinamica de echilibru personal, sa sper si sa visez fara sa planific. Anul acesta mi-am descoperit feminitatea, senzualitatea si placerea de a seduce si de a fi sedusa. Anul acesta am invatat sa traiesc.