Cum transformi esecul in lectii pozitive de viata

22.09.2016
lectii esec

„Cand faci greseli si ai vreun esec, esti un om slab si nevaloros”, asta imi spuneam mereu, in timp ce imi doream sa ma simt bine, sa am relatii si o cariera fericite. Ani la randul m-am ferit sa gresesc si am simtit ca greselile mele ma fac un om slab. Am crescut intr-un mediu hipercompetitiv la scoala, intr-o familie corecta, dar care valoriza „performanta”, asa cum o definea sistemul de educatie al anilor 90 in Romania. Eram copilul „bun”, tipic al acelor ani: cu note bune la scoala, cu rezultate la olimpiade, toate obtinute cu pretul certurilor cu parintii ca sa invat si cu cedarea in fata presiunilor de la scoala ca sa merg la concursuri. Am ramas multi ani dupa acea perioada cu ideea ca sunt buna doar in masura in care fac lucruri pe care le defineam drept bune.

In paralel cu aceasta tendinta de conformism social, evident ca latura mea rebela se revolta periodic. Daca aveam un termen limita la care trebuia sa fac ceva, imi placea la nebunie sa imping termenul ala cat puteam, eventual sa ma apuc de lucru in ultima clipa. Sau eram dispusa sa imi rup genunchii in sala de sport doar ca sa pot manca porcarii pe urma. Si in relatiile personale facem cam la fel, alternand obositor intre o stare de „supunere” si de deservire a nevoilor partenerului cu cele de rebeliune, in care propriile mele nevoi nesatisfacute generau o frustrare pe care nu mi-o puteam controla.

Imi aduc aminte cat de grea a fost perioada aia. Pentru ca imi defineam propria valoare doar in masura in care faceam lucruri bune, am inceput sa imi pretind din ce in ce mai mult ca sa am o parere buna despre mine. Faceam sport, lucram full time, faceam ca a doua facultate cursuri la Facultatea de Medicina si Farmacie, mergeam la tot felul de conferinte si, colac peste pupaza, m-am mai apucat si de un MBA. Veneam dupa cateva esecuri sentimentale rasunatoare pentru mine si eram dispusa sa fac orice efort ca sa ma simt bine cu mine. Munceam ca nebuna, traiam totul in viteza. In perioada aia am invatat sa mananc supa in masina, pentru ca nu aveam timp sa stau la masa, sa fac salate din mers in punga de Eisberg sau sa traiesc alegand diverse tipuri de carne de pe la saormerii sau catering-uri. Caram dupa mine 3 genti, in fiecare zi, una cu cartile de la facultate si halatul de studenta, una cu echipamentul de sala, uscator de par si trusa de machiaj si una de birou, cu laptopul si ce mai aveam nevoie pentru la munca. Eram ca un magar batran si bolnav si mi se parea ca e ceva de capul meu doar in masura in care imi livrez toate aceste dovezi.

Lucrurile au inceput sa mi se clatine serios in momentul in care un tip cu care ma vedeam a disparut inexplicabil din peisaj („ghosting” se cheama, am cautat pe net ) si in aceeasi perioada nu am mai reusit sa termin examenele la facultate, am ratat niste proiecte pe la munca si aia a fost. Ma simteam cel mai prost om din Univers si nu reuseam sa ma detasez de greselile mele. A fost nevoie de cateva luni de discutii serioase cu mine ca sa privesc adevarul in fata. Sa simt ca pot sa valorez ceva, orice, ca om, in afara „eforturilor” si „realizarilor” cuantificabile. Ceea ce nu am invatat nici din familie, nici din scoala era sentimentul ca sunt ok cu mine fara nimic altceva. Nici acum, la vreun an si ceva distanta de la evenimentele despre care scriu acum, nu pot sa vorbesc despre iubire de sine, dar am ajuns in punctul in care simt ca sunt ok fara sa fac nimic special.
IMG_5579

Esec dupa esec, lucrurile ma destabilizau. M-am tavalit un an si ceva pana sa ajung sa pricep ca nu pot face fata regimului de studenta la Medicina in timp ce aveam un job full time. Am ramas totusi cu cunostinte necesare activitatii mele de nutritionist, m-a ajutat sa citesc mult mai repede si sa inteleg mai profund chestiuni legate de alimentatie, sanatate si sport si pentru asta a meritat efortul. Apoi, a fost nevoie sa imi recunosc limitele fizice si sa nu mai antrenez la sala. Alta experienta cumplita, pentru ca in mintea mea eu eram Cori, antrenoarea de succes, si fara aceasta proptea eram doar Oana Cornelia, ceea ce habar n-aveam ce inseamna. A fost nevoie sa accept ca reusisem sa creez o organizatie in care ma incapatanam sa detin controlul in timp ce le ceream colegelor mele sa aiba initiative. Alt proces greu, o sa povestesc despre ce a insemnat MBA-ul pentru compania noastra cu alta ocazie, in curand. Practic, a trebuit sa invat sa ies din mintea mea, sa iau feed-back si feed-forward de la cei cu care lucram, de la prieteni si de la persoane pe care le creditam cu incredere. Pentru ca eu habar nu aveam ce fac, pe unde merg si cum invat sa ma schimb. Lista continua cu alegeri ciudate in sfera sentimentala, relatii nesanatoase cu diversi prieteni si tot asa. Pe scurt, eram cam praf in mai toate aspectele.

Ceea ce mi-a lipsit cel mai mult in perioada aia a fost obisnuinta de a jongla cu necunoscutul. Neavand o destinatie clara (pentru ca habar n-aveam ce naiba fac, daramite unde ar trebui sa ajung), orbecaiam frenetic in propria mea viata. Lucrurile la care ma raportam pana atunci imi era clar ca nu mai sunt valabile, ma simteam ca naiba si eram speriata de orice decizie. Tin minte ca in perioada cu pricina abia ma puteam hotari cu ce ma imbrac, va dati seama ce circ era in capul meu cand trebuia sa decid orice legat de viata mea sau pe la munca. Insa pas cu pas am inceput sa vad ca nu e dracul chiar asa de negru. Ca iesind din capul meu, am descoperit o lume noua, despre care habar nu aveam ca exista. Pentru ca o descopeream in timp ce paseam stangaci pe un drum al alegerilor care nu erau doar albe sau doar negre. Avantajul, cand vedeam totul in termeni de totul sau nimic, este ca imi puneam foarte putine intrebari. Deciziile imi erau facile, pentru ca aveam foarte putine lucruri de analizat. Iesind din asta, mi-a luat vreun an de zile sa imi definesc niste limite. Intre care apoi sa negociez povestea in capul meu.

Ceea ce am invatat din greselile mele a fost … viata. Asa, traita cu bune si cu rele, mai o lacrima, mai un dat cu fundul de pamant, mai cu o bucurie sau cu un vis implinit. Nici acum nu stiu prea bine ce fac, in unele situatii, dar atunci incerc sa ma uit mai mult la procesul prin care trec si mai putin la rezultat. Am invatat sa ma cunosc mai bine, sa ma imprietenesc cu mine. Cand gresesc, ma uit intai la ce am invatat din experienta aia, la ce as face diferit data viitoare. Povestea asta cu feed-forward (asa se cheama) m-a invatat sa iau cu mine invataminte utile din experientele mele, sa imi delimitez spatiul personal si deciziile mele de cele ale celorlalti care sunt implicati alaturi de mine intr-un proces sau altul si sa imi gasesc limitele intre care ma simt confortabil. Am mai invatat ca ” lasand de la mine ” in spiritul sacrificiului personal de dragul unui rezultat dorit nu ma duce nicaieri, ca rezultatul per se nu-mi tine de cald cand nu ma simt bine in capul meu. Si ca e mai bine sa gasesc o a treia cale (sau a patra, a cincea…) prin care toti cei implicati in relatie sau decizie pot adera la ea fara sa simta ca fac un compromis.

E greu, nu-mi iese mereu si nu intotdeauna iese bine, negociez in permanenta in capul meu povestea asta cu „libertatea pe proces”, asa cum mi-am denumit-o eu. Dar, cu toate astea, nu m-as mai intoarce la perioada aia in care aveam nevoie sa ma epuizez ca sa mi se para ca sunt buna de ceva. In care imi tranzactionam stima de sine cu reusitele in diferite domenii. Pentru ca acum sunt ok si daca nu imi sta parul grozav, si daca nu-mi iese vreun proiect pe la munca, si daca imi mai esueaza vreo relatie sentimentala. Sufar, traiesc, ma consum sau ma bucur, in functie de context, dar incep in sfarsit sa simt ca sunt ok, eu.

Asta am invatat eu cand am gresit in aproape fiecare aspect al vietii mele, de la prieteni pana la cariera.

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii