despre vise pierdute

20.04.2020

Pe data de 8 martie primeam vestea pe care o asteptam de cateva luni. Doua liniute pe un test de sarcina sunt poate cea mai complexa geneza emotionala pe care am experimentat-o vreodata. In cazul meu, dorinta de a avea copii a aparut principial pe la 30 de ani, dar fara sa fac vreun pas concret in directia asta. Incepeam sa navighez procesul prin care treceam de la etapa „nu vreau sa am copii” in care ma aflasem cam toata viata de adult catre perioada de intrebari ” cum ar arata viata mea cu un copil”.

Pentru o femeie fara niste trasaturi emotionale evidente de tip matern, acest proces este unul lent si profund. Am simtit mai intai nevoia sa aflu cine sunt, sa imi vad mai ales partile rele de care ma feream sa devin constienta si totodata sa imi cunosc aspectele pozitive. Apoi, constienta de mine cu bune si cu rele, am inceput sa imi construiesc o viata care sa fie buna si linistita. Dupa cum zicea un prieten vechi, acum sunt intr-un moment bun din viata mea pentru ca am ales asta si am luptat sa fiu aici.

Cam la fel au aratat si ultimii 6 ani din viata mea. Decizie dupa decizie, cu greselile aferente, insa am fost hotarata sa imi construiesc o viata onesta, pe care sa o traiesc deplin si cu autenticitate si, totodata, constienta fiind de propriile mele patternuri ciudate, am lasat rand pe rand in urma oameni si situatii care, desi ma atrageau, imi faceau rau. In toata perioada asta scopul meu nu a fost sa devin o mama buna, ci sa fiu in primul rand un om echilibrat, de dragul meu si pentru echilibrul meu intern. Maternitatea era un subiect cel putin secundar.

In ultimul an, dupa cum spuneam, am reusit sa ajung intr-un loc bun din viata mea. Poate cel mai bun din viata, pentru ca mi-am curatat viata de oameni si relatii nocive, pentru ca am refuzat sa imi acomodez pattern-urile autodistructive si pentru ca am inceput o relatie cu un barbat cu care sa indraznesc sa sper la un viitor comun si alaturi de care imi doresc sa construiesc o viata de cuplu.

Am inceput pregatirile pentru sarcina cu responsabilitate. Am redus iesirile in oras, am redus alcoolul, el s-a lasat de fumat si ne-am facut analize amanuntite de sange. Prin noiembrie am inceput sa monitorizez ovulatia, insa fara sa raman insarcinata. Procesul asta in care sexul trece din zona de entertainment si placere in rolul sau procreativ este unul foarte bizar, o sa scriu despre alta alta data, dar este o schimbare in sine uriasa. Pentru persoanele care au o sexualitate asumata si o viata sexuala diversificata, aceasta tranzitie este straina, iar raportul emotional se schimba profund. In ianuarie, dupa vacanta de iarna, aveam deja programare la Dr Ioan Boleac la Clinica de fertilitate Gynera, pentru ca stiam ca la 36 de ani ai mei, timpul curge impotriva sanselor de a ramane insarcinata.

Au urmat alte analize de sange si o serie de tratamente hormonale, iar pe 8 martie am aflat ca sunt insarcinata. Ne-am bucurat amandoi enorm, era ceea ce ne doream si cumva, faptul ca totul mersese atat de usor, mi-a dat incredere sa sper foarte repede ca totul o sa fie bine. Ma simteam bine, ecografiile aratau bine si in prima saptamana aveam deja toate programarile facute pentru analizele din primul trimestru de sarcina.

Tot acest rai a durat 2 saptamani, in care am fost realmente fericiti deplin. Erau saptamanile in care am inchis salile, in care toata viata mea profesionala se zdruncina, dar eram atat de fericita si increzatoare incat am prins aripi sa incerc sa scot tot ce se putea mai bun din situatia economica si sociala pe care o traversam.

Din pacate, dupa 2 saptamani au inceput problemele, cu o hemoragie pornita din senin. Fiind o sarcina programata nu am riscat nimic, nu am facut nici macar exercitiile fizice usoare pe care le fac de obicei acasa, tocmai pentru ca imi doream sa ma menajez cat mai mult. Am sunat-o pe doctorita mea duminica seara, mi-a dat imediat tratament si luni eram deja la control. O saptamana am stat numai la pat, ma ridicam de 4 ori pe zi ca sa merg la toaleta si luam tratament hormonal care sa ma ajute sa tin sarcina. Saptamana urmatoare incepusem sa ma simt mai bine si incepeam sa sper ca totul va fi bine. Faptul ca puteam sa ma misc prin casa mi se parea cea mai mare realizare si, desi luam in continuare tratament hormonale si asta mi-a schimbat complet modul in care corpul meu reactiona la orice, imi strangeam curajul sa sper in continuare.

Pendulam intre controlae medicale, analize de sange si o stare permanenta in care ma luptam sa nu clachez, in timp ce incercam sa procesez toate fricile si frustrarile pe care o schimbare atat de mare de paradigma le poate impune intr-o viata de om de altfel centrata pe sine si relativ egocentrica. Eram in izolare acasa din cauza epidemiei, eram la pat din cauza fricii de a pierde sarcina, hormonii faceau ca mintea sa imi joace realmente feste si corpul cu care eram atat de obisnuita nu mai raspundea la nimic. Insa, in tot acest iad personal, speram cu indarjire ca micul suflet va gasi puterea sa creasca in mine si sa se intareasca.

Din pacate, o saptamana mai tarziu ma pravaleam in genunchi afland ca sarcina mea se oprise din evolutie si ca totul a fost in zadar. Pierderea unui copil e un episod infiorator de dureros pentru orice femeie care isi doreste o sarcina si este o trauma care afecteaza profund orice cuplu.

Chiar daca stiu, din anii petrecuti in facultatea de medicina, ca natura functioneaza prin „trial and error”, nimic nu m-a pregatit pentru socul asta emotional. Toti cei aproape 11 ani de terapie pe care i-am facut, toate informatiile despre corpul femeilor si toata autocunoasterea mea s-au dovedit prea putin sprijin pentru ceea ce traiam.

Simteam ca mi-am dezamagit partenerul, ma invinovateam pentru orele in care lucrasem pentru platforma online a salii si ma gandeam ca sigur este ceva ce am facut gresit. Apoi, a urmat furia si frustrarea pentru toate eforturile in zadar pe care le facusem, ma uitam la corpul meu deformat de hormoni si la fata mea botita de plans si simteam ca totul e o nedreptate uriasa.

Dupa ce am pierdut copilul am simtit ca ma prabusesc, era realmente o dedublare. Cat stateam acasa plangeam amandoi si ne intrebam de ce ni se intampla noua asta. Ca sa ies din starea asta in care simteam ca imi pierd mintile, mergeam la sala sa filmez antrenamentele colegelor mele de la LadyFIT. Apoi, ma intorceam acasa sa plang din nou dupa copilul meu pierdut.

Zi dupa zi, asa arata iadul. M-a ajutat foarte mult sa nu incerc sa maschez durerea pe care o simteam. Zilele si-au recapatat structura si, intre portii de plans si deznadejde am reusit sa imi reiau o parte din obiceiuri. M-a ajutat sa imi trasez limite si, daca simteam ca nu pot sa fac ceva, sa nu fac nimic. Aceasta lipsa a fortarii de a fi bine ma ajuta si acum, cand au trecut deja 2 saptamani.

M-am tinut cu dintii sa merg la munca pentru ca era un motiv sa ies din pat, sa ma spal, sa ma imbrac si sa functionez. Pentru ca am suferit 5 ani de depresie clinica, stiu pe propria mea piele cat de important e sa reusesc sa nu alunec pe panta aceea a abandonului de sine. Ma duceam la sala, porneam filmarile si priveam in gol. Colegele mele de la sala ma intrebau cum sunt si raspunsul meu e fie „rau” fie ” nu ma intreba, ca nu am ce sa iti spun”. Si e adavarul, o femeie care pierde un copil pe care si-l doreste nu pierde doar cateva saptamani de sarcina, ci pierde un intreg viitor nerealizat.

Mai rau e ca obiceiul popular e sa astepti pana in trimestrul 2 de sarcina ca sa anunti ca esti insarcinata, tocmai pentru ca cele mai multe sarcini care se opresc din evolutie, se opresc in primele saptamani de sarcina. Si pentru ca adunatura aia milimetrica de celule este momentam „produs de conceptie”, pare ca toata tragedia pierderii unui copil e semi-indreptatita. Pana si lingvistic…pierzi o sarcina in primul trimestru, pierzi un copil abia dupa saptamana 20 de sarcina. Si e nedrept, pentru ca fiecare sarcina oprita din evolutie e un copil pierdut si un vis spulberat, chiar daca majoritatea femeilor sufera in tacere cand pierd o sarcina.

Nu m-au ajutat nici statisticile reci, desi mi-au usurat vinovatia. 25% dintre toate sarcinile se opresc din evolutie, majoritatea in saptamanile 7-9 de sarcina. 15% dintre acestea se opresc din evolutie fara sa fie vreo cauza anume. Procentul creste simtitor in cazul sarcinilor cu varsta materna mai mare de 35 de ani, insa din fericire doar 1-2% dintre femei vor avea pierderi de sarcina recurente.

Acum, ca socul emotional a inceput sa scada din intensitate, urmeaza partea complicata a procesului de reparare. Am decis sa ne facem analize genetice mai amanuntite, pe langa pachetul extins de trombofilie pe care il facusem suplimentar fata de analizele recomandate la inceperea unei sarcini. Nu cred ca vom gasi vreun raspuns acolo, dar e mai curand o incercare de a ne recapata controlul si un oarecare sentiment de siguranta.

Corpul meu, pentru care am petrecut 20 de ani modelandu-ma in cea mai buna versiune a mea, imi e strain. De la tratamentele hormonale nu mai seman cu nimic din ce stiam despre mine, iar ultimele 2 luni din viata mea m-au deconectat de mine. Abia mai pot sa fac lucruri elementare, iar aceasta noua ipostaza a mea este o noutate straina si dureroasa pentru mine. Sunt slabita fizic, am pierdut mult sange si depresia care imi da tarcoale ma vaduveste de orice energie. Insa, pentru prima data in viata, nu imi mai neg cat de rau ma simt. Iau zilele asa cum sunt, incerc sa imi adun puterea ca sa incep un protocol de reechilibrare hormonala cu Mihaela Brailescu si imi propun ca in urmatoarea perioada sa nu imi propun nimic.

Am zile mai bune, in care reusesc chiar sa rad, am si zile in care nu imi vine sa fac altceva decat sa ma uit in gol sau sa scrollez la nesfarsit pe instagram, uitandu-ma la straini. Am zile in care as vrea sa mananc numai porcarii sau as vrea sa plec in lume si sa fug si imi dau seama ca toate aceste trairi fac parte din procesul meu de doliu. Si cel mai important lucru care m-a ajutat in perioada asta e sa imi observ si sa imi recunosc toate emotiile si toate gandurile.

Mi s-au reactivat toate fricile si toate comportamentele mele de evitare, le vad si le recunosc pe toate si le accept. E dureros, pentru ca pe langa durerea pierderii copilului mi-au revenit toate amintirile dureroase, de parca corpul si mintea mea incearca sa scape de o durere reinviind fantomele emotionale de care m-am chinuit atat de mult sa scap. Imi dau seama insa ca nu judec normal si orice gand am acum, il tratez ca pe un sfetnic mincinos. Il las sa se exprime si nu il retin. Plang cand imi vine, apoi revin intr-o stare de amorteala si pana la urma reusesc sa ma urnesc sa fac mici activitati casnice. Azi am facut prima data sport si aveam efectiv senzatia ca nu e corpul meu. Alteori merg cu scuterul sau cu masina si ma simt profund deconectata de lumea care ma inconjoara. Insa stiu, din perioada tratamentului meu pentru depresie, ca e un proces si cu cat ii opun mai putina rezistenta, cu atat mai usor se va domoli, chiar daca asta inseamna sa retraiesc fiecare emotie si fiecare sentiment, asa de rau cum vine.

Inca nu ma gandesc la viitor. Stiu ca, in ciuda acestei traume, inca imi doresc copii. Insa a negocia speranta cu frica de moarte este peste puterile mele in prezent. Doctorita mea mi-a spus ca ea a facut 8 FIV-uri si ca a pierdut 10 sarcini inainte de a reusi sa o nasca pe fiica ei si, intre lacrimi si dorinta de a o strange in brate, m-am intrebat daca eu as putea sa trec prin asa ceva. Inca nu am un raspuns si nici nu il caut, deocamdata singurul meu obiectiv e sa ma spal pe dinti dimineata si sa ma dau jos din pat.


COMENTARII
  • Sanda pe 14.05.2020 la 10:45 Răspunde

    Bună Corina,
    Este foarte greu să treci peste ceea ce vi s-a întâmplat, însă nu vă pierdeți speranța. Dacă vă este dat să plămădiți o viață, se va întâmpla. Gândiți pozitiv și lăsați lucrurile să intre pe făgașul normal. Copilul este o mare sansa pentru fiecare femeie, atunci când devii mamă, vor trebui făcute sacrificii, însâ cu seninatate și însoțite de iubire, dăruire si bucurie.
    „Există milioane de mame pe pământ, dar prea puțină blândețe” – Osho
    Multă sănătate.

  • Otilia Stanciu pe 25.04.2020 la 07:25 Răspunde

    Schimba doctorul . Iti recomand dr. Tarik de la spitalul Ilfov. Este specialist in reproducere si genetica. Nu renunța la sport si continua ti viata visând si dorind sa ai un copil. Il vei avea, crede-ma!

  • Diana pe 24.04.2020 la 09:43 Răspunde

    Îți mulțumesc atât pentru textul acesta atât de dureros, cât și pentru toate textele pe care le scrii. Inteligența ta emoțională și disponibilitatea de a fi vulnerabilă „în văzul lumii” fac, la propriu, lumea un loc mai bun pentru ceilalți. Nu există articol de-al tău pe care să nu îl simt până în miezul inimii, majoritatea și cu lacrimi sau cu lecții. Mulțumesc!

    Semnat,
    O străină care a trăit multe lucruri (aproape) la fel și simțit multe lucruri (aproape) la fel. Multă putere pentru a rămâne cu capul la suprafață în marea de negru și pentru a deschide ochii iar și iar.

  • maria pe 21.04.2020 la 13:12 Răspunde

    Buna, Cori

    Tb sa fii puternica, tot timpul, pentru ca eu am trecut timp de vreo 9 ani, prin tratamente de fertilitate, inseminari artificiale, 3 FIV-uri , probleme cu tiroida( dupa ce am nascut am scos-o) si am reusit intr-un final glorios la 39 de ani sa aduc pe lume un copil sanatos, care acum are 9 ani. E o fetita superba. Apropo, problemele cu tiroida au aparut dupa cea de-a 3 nereusita de fertizizare in vitro. Aveam o exoftalmie asa de pronuntata, incat cine ma vedea imi spunea ca imi sar pur si simplu ochii. Dupa ce am facut tiroidectomie totala am ramas cu o carotemie de care nu mai scap, adica am pielea portocalie tot timpul, dar a meritat.
    Iti tin pumnii, cu siguranta o sa reusesti.

  • Ana-Maria pe 21.04.2020 la 10:47 Răspunde

    Cori, viața merge înainte, sa nu te descurajezi. Am rămas însărcinată după 10 ani.10 ani, da!!! Fără tratament, fara nimic, doar cu un control al tiroidei, pe care am tratat-o si in 3 luni am și rămas. O singura sarcina până la 33 de ani. Dumnezeu știe ce face și când face! Schimba medicul și clinica! O să reușești! Mult succes și ai încredere, o sa fie bine!

  • Cristina pe 21.04.2020 la 08:25 Răspunde

    Vei găsi în tine usor-usor puterea sa mergi mai departe și să-ți construiești familia mult visata, împlinită. Asa cum, în ciuda problemelor cu care te-ai mai confruntat, ai reușit sa construiește lucruri frumoase pentru alții! ☺️

  • Mihaela pe 21.04.2020 la 07:02 Răspunde

    Draga, Cori sa ai incredere, Dumnezeu te va ajuta Multa sănătate draga mea!

  • Dragos pe 20.04.2020 la 22:12 Răspunde

    Sunt barbat,dar stiu prin ce am trecut noi,in special iubita mea…am citit si recitit ce ai scris Cori,vreau sa iti spun ca am trecut prin aceleasi experiente traumatizante..am avut 3 incercari nereusite la Gynera,doctorita Laura Dracea,un om deosebit care l-a fel cum ti-a spus doctora ta..au fost cazuri cand s-a reusit la al 7-8 ..FIV…noi,ne-am ambitionat si am zis ca poate a 2-oara va fi cu noroc,hai si a 3-oara.Iti spun sincer ca daca msi incercam,(nu e vorba de bani aici),nu stiu cum iesi din punct de vedere psihic sa incerci de 7aori…Din pacate la iubita mea 42ani..rezerva de ovocite suficiente dar din pacate,nu se matureaza suficient si embrionii mor dupa implantare..La sugestia doamnei doctor dupa ce ne-am consultat..am ales clinica Geneto din Praga pt FIV cu ovocite donate si azi cand iti scriu avem o minune de baietel Rares care seamana cu tati perfect..Fiv ul a reusit din prima,si mai avem un embrion congelat care sper sa o cheme Maria.Deci daca stii ca nu prea sunt sanse..parerea mea este ca poti opta pt solutia asta..in fond este doar o celula..tu il porti in pantec,tu o sa ai experienta maternitatii..asta daca accepta si partenerul tau!Mult succes iti doresc si sanatate!

  • Diana B pe 20.04.2020 la 20:05 Răspunde

    Iti doresc sa ai mult curaj si sa incerci in continuare. Si din experiemta mea, in care mi-am dorit copii, de foarte multi ani, am incercat mai bine de 3 ani (dupa primul an, fiecare luna venea cu cateva zile de tristete; fiecare veste de o persoana insarcinata iarasi venea la pachet cu momente de tristete dar si speranta)si.intr-un moment, poate momentul.potrivit, am reusit, fara Fiv. Desi nu speram nici macar la unul singur, am aflat initial ca sunt insarcinata cu gemen si apoi a mai aparut si un al treilea. A fost un miracol, dar au aparut fix in momentul in care ma simteam pregatita.
    Si am facut chiar si gimnastica in timpul sarcinij(ma putin in primel3 3 luni)
    Iti doresc sa ai mult curaj, sa nu iti pierzi speranta si sa crezi ca acest copil va aparea cand trebuie.
    P.s. in cele 6 saptamani in care am stat in maternitate dupa nastere si am discutat si cu alte mamici de prematuri, multe, foarte multe ah trecut prin multe tratamente, inseminari si fiv-uri, iar ceea ce le-a facut sa continue, a fost speranta.
    Mult curaj si credinta:)

  • Arleth pe 20.04.2020 la 19:10 Răspunde

    Imi pare foarte rau sa aud ca si pierdut o sarcina atat de dorita. Recent am nascut la 34 de ani si am avut si eu sangerari incepand cu luna a doua. Pentru a nu pierde sarcina, un medic mi-a recomandat sa beau zilnic pe toata durata sarcinii o cana de ceai de cretisoara (impotriva sangerarilor). Din clipa in care am inceput sa beau acel ceai nu am mai avut deloc sangerari si totul a decurs bine. Sper ca acest mic sfat sa te ajute atat pe tine cat si pe alte femei. Curaj mult si nu lasa o astfel de experienta sa te impiedice sa iti indeplinesti visul de a fi mama.

  • Marinela Marian pe 20.04.2020 la 19:02 Răspunde

    Acatistul sfintilor parinti Ioachim si Ana face minuni. Mie la 33 de ani mi- au spus ca am menopauza precoce si singurul medicament recomandat a fost antoconceptionale. Dar nu le.am luat. Am mers pe naturiste si mi.a revenit menstruatia si apoi multa rugaciune. Domnul s-a milostovit fata de noi si dupa ce am terminat de citit acatistul sfintilor parinti am ramas insarcinata.nici medicul nu m.a crezut cand i.am spus,m.a trimis sa fac analize la sange. Domnul sa te intareasca si sa te aibe in paza. Te imbratisesz cu drag

  • Ema U. pe 20.04.2020 la 16:43 Răspunde

    Cori, nu te cunosc personal, dar te-am urmarit profesional si mi-ai plăcut intotdeauna ca om. Te admir mult si esti grozava, cu ce ai reusit tu in Romania din punct de vedere sportiv! Dar in ultimii ani, mai ales de cand ai inceput sa vorbesti despre sentimente, dureri, despre ceea ce traiesti, spunand niste adevaruri asa de intime, sunt convinsa ca ajuti mult. Esti asumata cu ce trăiești, esti curajoasa si te rog sa crezi ca fiind asa sincera ajuti mult si dai curaj si altora. Sper sa te cunosc real candva, iti doresc sa ti se întâmple tot ce iti dorești si sa fii bine! Te imbratisez tare si iti trimit ganduri bune. Plangi daca te ajuta, razi cand iti vine sa razi si trimite catre Univers dorintele tale. Hristos a inviat!

  • Monica Negoescu pe 20.04.2020 la 15:38 Răspunde

    Hristos a Inviat!

    limba romana e foarte bogata dar uite ca sunt situatii in care nu poti sa raspunzi cu vorbele cele mai potrivite la o astfel de confesiune.Par clisee dar a spune ca totul se intampla cu un scop chiar este adevarat.Da,uneori e greu sa te privesti in oglinda,chiar si iti speli parul pare o corvoada si o inutilitate… dar TOTUL trece,asta e sigur.Lectiile trebuie invatate cu preturi mai mici sau mai mari…da,acum s-au adunat toate;un business care incepuse sa dea roade dupa mult efort,speranta de a deveni mama e la cote minime…dar din ceea ce am citit despre tine(scuza-ma ca te tutuiesc dar asta nu este nici pe departe o lipsa de respect) dovedeste multa organizare,putere,vointa si clar dupa curba descendenta vine cea ascendenta…si te va face sa ai si mai mare incredere ca totul este posibil. Incearca sa nu mai vezi partea goala a paharului,spune fara sa ceri dar cu CREDINTA”ma las in maine tale Doamne,tu stii ce este mai bine pentru mine” si ai sa vezi cum se vor ‘aseza’ astrele favorabil.
    Sigur ai citit multe carti motivationale,din textul de mai sus inteleg ca uneori parca nimic nu mai poate fi aplicat pe tine insuti ….dar ajutorul cel mai mare tot de la tine vine,ceilalti pun umarul dar puterea de a gandi pozitiv tu o ai.
    Pe mine la vremuri de restriste m-au ajutat cartile Cristianei Levitchi si Clarei Toma.Amintesc aici doar”Vorbe fara glas Cum facem fata pierderilor, separarilor, doliilor din viata noastra.”

    Citeste in continuare cu drag postarile tale,
    Monica Negoescu

  • Lry pe 20.04.2020 la 15:08 Răspunde

    Curaj Cori! Stiu ca pare nedrept si probabil te intrebi de ce ti se intampla tie dar, nu vei gasi raspunsuri asa ca incearca sa nu te duci in directia aceea. Oricat de cinic ar suna, un medic mi-a spus la un moment dat ca ” decat un copil cu probleme, mai bine nici unul”. Cand am trecut peste soc, mi am dat seama ca avea dreptate. Cauta sa iti vindeci corpul, sufletul, mintea si nu renunta, lucrurile bune se intampla oamenilor buni insa, atunci cand trebuie!

  • Dana pe 20.04.2020 la 14:52 Răspunde

    Draga Cori , imi pare foarte rau pentru suferinta ta , dar chiar faptul ca ai putut scrie despre asta este primul pas spre vindecare ….cred ca te va ajuta , daca simti nevoia si poti , sa vorbesti cat de mult despre tot vulcanul de emotii si sentimente pe care le simti si le traiesti in legatura cu suferinta ta ! Gaseste pe cineva care te poate asculta , fara sa zica nimic ! Esti o femeie puternica si inteligenta ai multa forta si echilibru in interiorul tau si iti vei gasi resurse sa depasesti aceasta greutate cu bine , daca iti doresti asta ! Iti doresc numai bine si multa sanatate si putere sa lupti ca sa iti indeplinesti dorinta ! Curaj !!❤️❤️❤️❤️

  • Alina pe 20.04.2020 la 14:03 Răspunde

    Buna Cori,

    Nu pot scrie prea mult pentru ca am o mogaldeata de 10 luni care trage de mine.
    Vreau doar sa iti transmit sa fii curajoasa, sa te pui repede pe picioare (mai ales psihic) si sa încerci din nou. Stiu foarte bine cum este caci in iulie 2018 am pierdut o sarcina, iar în septembrie 2018 am rămas din nou însărcinată cu minunăția care trage de mine acum.
    Așadar, mergi inainte! Nu lasă durerea asta sa te doboare.
    O sa fie bine

  • Monica pe 20.04.2020 la 13:58 Răspunde

    Buna,

    Îmi pare tare rău pentru pierderea ta.
    Doamne ajuta sa fii sănătoasă atat la trup cat si in suflet! Cuvinte cliseice nu vreau să îți spun, știu cum este sa pierzi un copil. Știu cum este pentru mine, ai descris atat de bine multe din sentimentele prin care treci. Eu am pierdut ( născut și pierdut la doua ore) și a doua pierduta similar cu tine, doar că în împrejurări foarte ciudate, fara hemoragie, fara nimic, pur și simplu a dispărut.
    Ca și tine, m am întrebat dacă aș putea să fiu suficient de puternic sa trec prin astfel de încercări de n ori. Nu am răspuns … Acum am un copil de 15 luni…

    Îti doresc liniște, putere și multă sănătate și mă bucur enorm că ai ales sa scrii, deși îmi pot imagina doar cat îți este de greu!


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii