De la frica la speranta

04.04.2020
De la frica la speranta

Intotdeauna pentru mine luna lui martie a fost grea. Mereu, incarcata de tristete, de abandon, eram mai mereu intr-o jelanie de nedescris. Ba ma parasea vreun crestin, ba faceam vreo mizerie si eram dezamagita de mine pana la dumnezeu.

Anul asta a fost alfel, n-am mai facut nimic anapoda, ba chiar ajunsesem sa ma simt bine cu mine, la finalul unui proces de vreo 5 ani de curatenie la cap si in viata . A venit nebunia cu virusul si ne-a linistit pe toti, iar la mine s-a lipit cu o perioada de vulnerabilitate fizica majora, despre care o sa povestesc alta daca, ca inca e prea calda si prea dureroasa.

Am actionat rapid la inceputul crizei si asta m-a ajutat sa ma ancorez in actiune, intr-o energie activa, concreta si pozitiva. Planurile de a muta orele de la sala in online au devenit rapid realitate si asta a venit la pachet cu o modificare substantiala a strategiei anterioare de afaceri.

In plan personal, m-am legat de acest sentiment de utilitate pe care mi-l dadea travaliul de salvare a afacerii mele. Am simtit nevoia sa contribui la binele comun si m-am implicat in cateva cauze de solidaritate, dupa cum, in acelasi timp, am cazut intr-o revolta profunda fata de imperfectiunile societatii, asa cum am putut atunci.

Toate aceste faze sunt etapele unui proces de doliu, a unei suferinte profunde in urma pierderii vietii mele, asa cum o stiam pana acum. Si desi filosofic stiam ca toata certitudinea in care imi placea sa ma balacesc e doar o iluzie, cand realitatea s-a zguduit si mi-am vazut viata tandari, m-am pravalit. Am plans si am zbierat de frustrare si, intr-un sentiment de nedreptate, m-am razvratit si am negat.

Sunt un om al datoriei si doar asta m-a facut sa ma supun regulilor despre care stiu ca au fost cele necesare, insa rebela din mine s-a razvratit cu dintii inclestati.

Anul trecut, pe vremea asta, stiam ca bunica mea o sa moara. Am aflat brutal, cand tata a facut infarct intr-o duminica exact acum un an, ca tot raul pentru care ma pregateam nu insemna nimic pe langa frica si durerea pe care viata mi le-a pus in brate in momentul ala. M-am trezit singura in fata acelui moment de criza, coplesita de frica si de durere.

Anul asta ma pregateam pentru o etapa dificila in afacerea mea, cu o expansiune accelerata si solicitanta. A venit criza si totul a picat, 6 luni de munca si toate economiile si visele mele mele s-au pravalit intr-o secunda, in bucati. Insa asta nu a fost nimic comparativ cu frica pentru siguranta angajatilor mei, a echipei mele de la LadyFIT. Cumva, si anul asta, ca si anul trecut, mi-am luat din frica aia teribila lucruri extrem de valoroase.

Procesul in sine m-a sleit de puteri de fiecare data. Anul trecut, intre camere de terapie intensiva si drumurile intre spitalul din Bucuresti si cel din Craiova, zilnic, in timp ce incercam sa mai si lucrez pentru sala pe care abia o deschisesem si pentru proiectul de diete online pe care abia il incepusem am simtit ca dispare tot ceea ce stiam despre mine. Am crezut mereu despre mine, pana atunci, ca sunt un fel de copil mare, care se joaca prin viata. Pana in momentul ala, in care brusc, violent, am devenit altcineva. M-am asezat, bucati fiind facuta, langa un perete al spitalului din Craiova, cu mainile inclestate in buzunare, privind in gol si atunci am simtit ca am trecut in alta etapa de viata.

Anul asta, cand totul era incert si abia incepusem sa construim din ramasitele LadyFIT ceva care sa ne permita sa parcurgem perioada asta de criza, o problema grava de sanatate m-a obligat sa raman la pat timp de 10 zile. Total vulnerabila, dependenta complet de cei din jurul meu, care cu bunatate ma ingrijeau. Din nou, la fel ca in urma cu un an, am simtit ca trec in alta etapa de viata. Eu, care mereu m-am priceput sa plec si sa refuz sa depind de oricine, emotional, social sau material, m-am regasit pravalita in neputinta, intr-o pijama roz si nestiind, de la o zi la alta, ce urmeaza.

Am invatat enorm din acest „zacut in incertitudine”, stare in care am trait cel mai profund disconfort din viata mea. Fiecare clipa din saptamana asta a fost un efort constient de a respira, de a lupta cu frica si cu anxietatea, de a ramane in aceasta profunda stare de durere si doliu.

Am plans dupa planurile mele, dupa calatoriile pe care le planificasem, dupa toate orele de munca pentru strategia mea de afaceri, care acum erau in van. Am plans de frica pentru viata mea, pentru viitorul meu, pentru toate sperantele si idealurile pentru care m-am luptat cu mine.

M-am revoltat, m-am certat cu viata si cu dumnezeu pentru toate cele pe care le traim. Si, intr-o noapte in care ma bantuia un cosmar teribil, m-am predat. Am abandonat lupta, am abandonat revolta si m-am pravalit in frica, in incertitudine. Am lasat sa ma patrunda toti demonii de care ma ferisem atat de mult, asa cum, atunci, la peretele spitalului din Craiova, m-am abandonat fricii de moarte si de singuratate.

Simt si acum zgrumturii din perete care imi impungeau spatele. In fata mea, pe o banca inghesuita, un cuplu de tineri de etnie roma se tineau de mana. Degetele alea negre, inclestate, cu unghiile murdare, erau atat de strans lipite si erau atat de pline de sens. O sa fie bine, isi sopteau unul celuilalt si se tineau strans de mana.  Am stat asa, pironita in peretele care imi intepa spatele, pana cand ne-a trimis afara pe toti femeia de la curatenie, care trebuia sa spele coridorul ala spre nicaieri.

De data asta nu imi mai e frica de moarte, m-am pravalit in nesigurantele si ruinele viselor mele si ale lucrurilor pe care le ceream de la viata. Si, inca o data, m-am abandonat acelei stari de profunda tristete. Si am plans si am simtit toate fricile si gandurile mele, mi s-a cutremurat corpul si apoi in sfarsit am ajuns cu totul pana in infernul propriilor mele ganduri.

Starea asta de dezintegrare a durat cateva zile, zile in care pana si efortul de a ma spala pe dinti era prea mare. Am stat asa, numarand respiratiile ca sa imi pastrez atentia catre ceva. Inspiram si expiram si asta era singurul lucru concret, intre toate emotiile rele care veneau in valuri, tavalug, peste mine. Odata ce treceau asa minute, ore, parea ca furtuna se domoleste in mine. Ora dupa ora, respirand mecanic, am lasat gandurile si emotiile sa curga. Spre dimineata, tarziu, am adormit intr-un somn greu, de smoala, apoi mi-am dat seama ca furtuna trecuse.

Speranta nu inseama pentru mine nimic altceva decat curajul de a trece acum prin frica. Nu stiu ce o sa urmeze si sunt sigura ca aproape nimic din viitorul nostru nu va mai fi ca pana acum. Stiu, simt pana in viscere ca viata mea nu va mai fi la fel ca pana acum. Nu stiu ce inseamna asta, nu vreau sa ma gandesc la asta, acum. Nu pot sa ma gandesc la asta acum.

Dar, totusi, sper ca va fi mai bine, orice ar insemna acest bine. Speranta mi-a dat voie sa ma bucur ca sunt sanatoasa, ca pot din nou sa ma misc din nou prin casa sau sa merg pana la birou. Mi-a dat voie sa ma bucur ca stau atat de mult impreuna cu iubitul meu si ca ne cunoastem intr-un mod extrem de intim, de direct. Imi da sansa sa iau contact cu mine, cu emotiile mele, cu corpul meu. In tihna, fara graba orelor de munca, fara gandurile care zbarnaiau mereu despre un viitor care parea previzibil.

Cand a murit bunica, din toate zilele alea ale inmormantarii tin minte doar niste picaturi de roua pe un trandafir, in bataia soarelui de sfarsit de mai.

De la frica la speranta 1

 


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii