Iubirea de sine nu e despre bai cu spuma

06.11.2018

Cred ca toata viata mi-am dorit sa fiu copilul bun. Nu in sensul de „copilul cuminte” desi, cand eram mica, asta insemna. Insa cred ca am invatat de mica sa „vanez” aprecierile celorlalti. Povestea asta a mers tare departe si inca ma chinui sa ies din ea si sa nu mai simt ca trebuie mereu sa demonstrez ca sunt suficient de buna pentru a capata dragoste, atentie si respect.

Am crescut intr-o familie de intelectuali, iar cele cateva familii de invatatori si profesori care populau liniile noastre genetice mi-au trasat inca de la bun inceput parcursul educational. Judecand dupa standardele vremii, aveam batatorita calea spre performanta intelectuala. Era, probabil, si singura sansa reala de a nu ramane captivi intr-un oras mic de provincie ce se restructura sub presiunea tranzitiei.

Mama avea 23 de ani cand m-a nascut. Inteleg acum ca a facut si ea tot ce a putut, in conditiile alea. Dupa 1984, cand m-am nascut eu, in Craiova incepuse sa fie greu de tot cu mancarea, lipsa caldurii si in general cu lipsa de optiuni. Eu n-am fost un copil sensibil, dar mama a fost si este genul fragil, mereu tematoare si ingrijorata. Cred ca pentru ea trebuie sa fi fost foarte greu sa se trezeasca la 23 de ani cu un copil in brate, in ultimul an de facultate, fara caldura in casa si fara curent electric sau mancare. Stiu de la ea ca au fost ani foarte grei, dar eu nu-mi aduc aminte cat de greu era de fapt.

Tin minte doar ca iarna mergea mai mereu aragazul si cuptorul in bucatarie si ca noi tineam portocalele cu atata sfintenie incat nu se arunca nimic din ele: coaja de portocala ajungea zaharisita in borcanele pentru prajituri, mancam cate o portocala cu atentie si respect si eu rontaiam inclusiv partea alba, de pe interiorul cojii de portocala, parca incercand cu tot dinadinsul sa nu irosesc nimic. Si mai am cate o frantura de amintire cand facea mama prajitura in bucatarie, la lumina lumanarii, iar eu stateam atarnata de marginea mesei uitandu-ma de pe scaun cum, aproape alchimic, ouale si faina amestecate cu diferite potiuni magice devin prajituri cu miros de zahar vanilinat.

Am crescut invatand sa ma comport „cuviincios”. Stiam ca trebuie sa fiu cuminte, sa invat, sa citesc, sa nu ii supar. Am crescut cu un permanent sentiment de inadecvare, pentru ca oricat de mult m-as fi straduit, nu era destul. Vara-mea, Iulia, era copilul perfect al maica-mii. Mai cuminte ca mine, mai frumoasa, mai delicata, mai muncitoare, mai ascultatoare. Eu eram blonda spalacita, impiedicata, peltica si sasaita si mai mereu murdara. Ori de cate ori mergeam undeva, gaseam o balta in care sa ma stropesc sau ma impiedicam si sfarseam cu genunchii zdreliti, zgariata sau julita. Vara-mea vorbea nemteste la trei ani, eu abia deschideam gura sa spun „mama, tata, caca, pipi”. Am inceput sa vorbesc tarziu si greu, iar la Gradi imi amintesc precis orele de logopedie si dictie. In fiecare zi, cand ceilalti copii dormeau, eu imi schimonoseam limba si fata sub privirea necrutatoare a lui ceausescu, de pe un perete si a logopedului care incerca sa imi corecteze defectele de vorbire.

Parintii si bunicii mei materni se suparau mereu daca nu luam note mari. De la 8 in jos era dezastru, 9 era nasol. La 10 era bine, dar nu mereu bine, pentru ca uneori ne certam ca sa invat si daca luam 10 in urma unor sesiuni mai lungi de parlamentare cu ei, tot nu era bine. Rezultatele mele la scoala au fost mereu bune si foarte bune, insa intotdeauna stiam ca nu era destul ceea ce faceam eu, ca se putea mereu mai bine. Asa o fi fost, nu zic nu. Din cand in cand, rar, bunica-mea paterna ma incuraja chiar daca nu faceam totul chiar perfect. Imi spunea ca ma iubeste oricum ar fi si asta ma mai alina. 

Apoi a venit revolta. Pana si in actele mele de fronda fata de tot ceea ce reprezentau parintii mei am fost perfectionista. M-am lasat de tot de politehnica, am schimbat vreo doua facultati pana cand am decis sa termin una, oricare. S-a intamplat sa fie ceva cu relatii economice internationale, desi am fost atat de ancorata in procesul de educatie universitara incat primul semestru am fost pe la seminarii la maeketing, anul doi – incurcasem orarul la avizier si nu m-am prins decat tarziu ca mergeam la ce nu trebuie. Mi-am dat toate examenele o data, de-a valma, intr-o vara de restante. Pierdusem o sesiune intreaga cand am hotarat sa plec in Canada ca sa fac certificarea de Pilates si a trebuit cumva sa scap de examenele alea. Le-am dat si le-am luat pe toate, asa ca am reusit sa-mi termin si facultatea, fara vreo vocatie anume pentru domeniul ales. Imi trecuse si revolta intre timp.

Am invatat pana acum, toata viata, ca trebuie sa demonstrez. Sa demonstrez ca sunt buna, cuminte, ca arat bine, ca pot sa fiu un bun profesionist, ca pot sa livrez rezultatele asteptate de la mine, ca pot fi orice isi inchipuie ceilalti, doar ca mai bine decat isi inchipuie ei. Nu stiu nici acum daca oamenii aia chiar asteptau acest gen de „obiectificare” tranzactionala de la mine. Mintea mea asa era setata si cand tot ce ai in jur e un ciocan, tot ce vezi seamana cu niste cuie.

Uneori m-am trezit intrebandu-ma ce e in  neregula cu paradigma asta. Ca doar am avut destul de mult succes in viata functionand si asa. Si multi ani, in orele alea multe de terapie in care nu intelegeam de ce nu ies dracului odata la liman, m-am intrebat cand si daca o sa ma simt vreodata intreaga.

Nu am simtit niciodata ca ceva mi se cuvine. De la dragoste, la viata. Am trait si adeseori inca traiesc cu un acut sentiment de „nu sunt destul”. Si pentru ca eu, in sufletul meu, nu sunt destul de buna, totul in jurul meu se traduce prin munca, efort si demonstratie, adesea in directia gresita si orientate catre persoana gresita. Ani de zile nu m-am prins ca fac asta. Intr-o cultura a „succesului”, oamenii care muncesc, trag si isi ating obiectiv dupa obiectiv sunt cei care primesc formal „coronita”.

Ca femeie, pentru mine asta se traduce prin a avea o cariera de succes, prin a avea o conduita cat mai apropiata de ceea ce inseamna un standard moral (si cu derapajele inevitabile, dar ceva mai pitite), prin a avea un corp atragator, o viata sociala bogata si interesanta, prin a ma asigura ca arat fresh si bine, asa cum ar trebui sa arate o muiere ocupata zilnic cu sportul si starea de bine si ca in relatiile cu barbatii incerc sa fiu o combinatie de seherezada moderna, gheisha, sanda marin, arhetip matern si tovaras de joaca. Asta imi spune societatea, cultura si toate modelele motivationale sa fac. Asa fac femeile de succes, nu?

Adevarul e ca de cele mai multe ori nu imi iese, iar bubuielile sistemului emotional sunt mari si dureroase. Pentru ca imi stapanesc feroce derapajele in zona profesionala, cand vine vorba de viata mea privata sunt mai vulnerabila. Si acolo busesc mai toate presiunile interne ale sufletului meu. Viata mea emotionala a fost pana acum o serie de poticneli emotionale care mai de care mai distilate si mai profunde si acelasi sentiment subiacent de „trebuie sa imi castig viata, dragostea si echilibrul” .

Cand eram grasa visam la momentul in care o sa fiu slaba si ma vedeam fericita, radianta si atragatoare. Marea mea surpriza a venit cand, slaba fiind, eram la fel de inchistata, nesigura si nefericita ca inainte. „Pentru ca daca nu iti place de tine grasa, nu o sa iti placa de tine nici cand esti slaba, pisi”, mi-a trecut gandul asta prin cap acum 15 ani, dar a ramas un concept abstract pana mai acum cateva luni.

Azi, cand Buna mea se simte din ce in ce mai rau si eu am acumulat suficiente dovezi de succes cat sa am un strop de incredere in mine, imi dau seama ca daca nu ajung sa simt eu singura ca ma iubesc, nu prea mai are cine sa mi-o spuna asa cald si neconditionat cum stiu ca mi-o spune Buna. Problema e ca toate dovezile astea de succes nu-mi tin prea tare de cald in absenta unui liant emotional organic.

Si sa inveti sa te iubesti pe tine la aproape 35 de ani e la fel de natural cu a invata un elefant sa mearga pe o bicicleta la circ. 

Si iubirea de sine vine greu si artificial. Caci nu e despre tehnici nelepistice in oglinda dimineata si bai cu spuma, ore de yoga si afirmatii. Iubirea de sine vine cu daramarea unor iluzii fundamentale:

*ca oglinda pe care ne-au construit-o familia si scoala e cea corecta

*ca succesul in viata inseama o acumulare de abilitati si reusite

*ca suntem o colectie discreta de nevoi si ca pentru ele exista in mod similar o multime discreta de solutii

*ca trairea in sfera emotionala curge inductiv

Odata cazut acest esafodaj, urmeaza o perioada de doliu, caci toata lumea noastra, asa cum o stim, se darama.

Aici sunt eu, acum, sufleteste. Imi dau seama ca viziunea si intelegerea mea despre viata si lume vin dintr-o zona incongruenta cu adultul reconstruit prin terapie si educatie. Imi vine sa citez din cursul de cultura organizationala, in care  Adi Stanciu zicea ca daca speri sa schimbi cultura unei companii din aproape in aproape, sfarsesti prin a te afunda tu in vechea cultura. Asa ca m-am apucat sa ma gandesc pe unde sunt zonele care isi au izvoarele in acel comportament pavlovian din copilarie si sa incerc sa le recompun cu totul, in alta paradigma, pe de-antregul.

Si e foarte greu.

Simt ca merg afundata permanent in mazga si namoale ale subconstientului, totul mi se pare greu si nenatural, dar parca pas cu pas incep sa pasesc mai sigur si mai curat catre o alta directie. Asta pentru ca desi e dureros si greu, totusi simt ca  procesul asta de reconstructie e singura cale reala de a iesi din buclele de viata in care ma tot invart de vreo 18 ani si peste 1000 de ore de terapie incoace.

 

 

Articole Similare


COMENTARII
  • Alexandra pe 07.11.2018 la 08:53 Răspunde

    Buna, Cori!
    Felicitari pentru curajul de a scrie atat de deschis despre aceste „framantari” sufletesti. Ma regasesc in ceea ce ai scris pentru ca si eu de cativa ani sunt intr-un proces de dezvatare a vechilor tipare, moduri de gandire si comportamente si cateodata ma intreb de ce o fac fiindca si eu simt ca este foarte greu in unele momente.
    Mi-am dat seama ca fac munca aceasta interioara fiindca imi doresc sa ii ofer acum ca adult copilului din mine ceea ce am simtit ca nu mi-au oferit adultii de langa mine si pentru ca imi doresc sa ma maturizez oricat de greu ar fi acest proces acum la 36 de ani.
    Iti transmit gandurile mele bune si de recunostinta pentru ceea ce impartasesti cu noi si iti doresc multa energie si curaj in continuare!

  • Daniela pe 07.11.2018 la 08:22 Răspunde

    Sunt necesare toate : si suferintele, si zbuciumul , si orele de terapie. Fiecare are o contrbutie – mai mare sau mica- in dezvoltare personalitatii si in gasirea ” misiunii personale”.
    Ai noroc, ai inceput devreme, sa vezi cum e dupa 40 cand te trezesti nauc in propria viata !
    Culmea e ca poti reusi chiar si atunci !
    Nu vorbim de rani si cicatrici, le lasam pe alta zi.

  • Rox pe 06.11.2018 la 21:44 Răspunde

    Ma regasesc in aceste randuri, in asteptarile parintilor, in copilaria plina de privatiuni, in Oltenia si in anul orwellian ’84. Dar pot sa spun ca si atunci cand pari f isteata de la o varsta frageda si vorbesti devreme, asa cum eram eu, nici asta nu te scapa de standardele inalte ale parintilor intelectuali, de comparatia cu ‘Cutarica’, de ideea ca niciodata nu e sufficient de bine. Astea mi-au creat un sentiment ca trebuie sa merit sa fiu iubita si ca ‘ a fi bine cu mine insami’ inseamna complacere si narcissism. Mi-au trebuit ani de instropectie, carti si psihoterapie sa ma plac si eu asa cum sunt, fara sa ma terorizez cu critica. Iti recomand cartile lui Christophe Andre, in special ‘Imparfaits, libres et heureux’.

    Iar in legatura cu viata in ‘obsedantul deceniu 80’, acum cand colectionez genti Gucci imi aduc aminte cu duiosie si chiar povestesc prietenilor straini cum, cand aveam 3 ani mi-a adus Mos Gerila un borcan de Nutella; l-am mancat, am lins tot, l-am spalat si l-am asezat ca pe un bibelou, gandidu-ma ca cine stie cand viata/ Mos Gerila imi va pune in cale un asemenea dar. Aceste gen de privatiuni, din alta viata, ma fac sa apreciez mult mai mult ce am acum si sa fiu recunoscatoare.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii