Despre copilarie si alti demoni

01.06.2018
copilarie

Despre copilarie am ca prima reactie sa vorbesc in tuse calde, poetice si usor cliseistice. Cumva, ani de zile am exersat gandirea ca aceasta perioada din viata noastra ar trebui privita cu bunavointa si nostalgie. Insa, pe masura ce ma indepartez in viata de perioada copilariei, incep sa prind mai mult curaj .

Copilaria este poate una dintre cele mai grele perioade pentru copil, care deopotriva trebuie sa invete sa se supuna regulilor, sa faca fata propriilor frici si sa invete jocul social al armoniei in familie. 

Primul contact cu viata al copilului este insuportabil in forma lui nefiltrata.

Au curs rauri de cerneala in lucrari despre psihicul copilului mic si inca nu cred ca avem destule informatii despre cat de dificil este acest proces de formare emotionala si intelectuala. Ogden scrie bine despre subiectul asta, insa nu despre asta vreau sa scriu azi. Imi aduc insa aminte de o perioada in care eram deja destul de mare si deja aveam camera mea, un mic lux pe vremea comunistilor.

copilarie

Era afara luna plina, iar la coltul strazii batea chior un felinar. Dormeam pe o canapea scartaita si in noaptea aia incercam din rasputeri sa adorm. Ca sa imi gasesc de lucru, ma uitam la copacul din fata geamului. In copilarie locuiam la parter si in dreptul camerei mele aveam un tei si un mar salbatic. In noaptea aia la geamul meu s-au perindat toti dragonii si toti monstrii, intr-o eterna lupta diabolica. Parea ca tot spectacolul la care asistam incremenita este acolo pentru a impiedica soarele sa mai rasara odata, iar eu asistam paralizata la intreaga lupta. Intr-un final, spre dimineata, am cazut epuizata intr-un somn greu si dureros.

 

Tot in copilarie, copilul mic invata sa traiasca dupa reguli. Este vital pentru mentinerea sanatatii parintilor si pentru viitorul social al copilului ca acesta sa invete repede regulile.

Simpla mandrie parinteasca de a avea un copil care face la olita repede inseamna un efort urias pentru copil, care invata brutal si dureros aceasta mica dresura, plus tot soiul de algoritmi care mai de care mai rigizi pentru a asigura linistea si bunastarea familiei : „-fii cuminte, mami/bubu/bebe/tati/pooki, ca ne suparam”…oare de cate ori am spus asta fara sa ne gandim ce presiune punem asupra unui bot de om?

copilarie

Din nou, si Klein si Ogden vorbesc despre asta, plus intreaga literatura psihanalitica bine consacrata. Cred ca prima mea amintire cu amandoi parintii mei este din perioada in care incercau sa ma invete sa fac pipi la olita. Eram mica, pentru ca inca dormeam cu ei in camera. Tatal meu e inalt, are cam 1.96, iar la vremea aia capata pentru mine dimensiuni demiurgice. Imi aduc aminte ca era imbracat intr-o pijama beige cu mansete maro inchis. Pantalonii usor evazati atarnau caraghios deasupra gleznelor si bluza era putin prea larga pentru cat de slab era el. La vremea aia inca avea par in cap si nelipsita lui mustata ma gadila pe obraji. Mama, tunsa scurt si incercanata, ne supraveghea obosita de pe pouf-ul de la masuta de toaleta. Simteam o atmosfera incarcata de veselie si oboseala, cum numai un copil mic poate crea intr-o familie. Tata incerca sa ma convinga sa facem impreuna pipi la olita, eu asezata pe olita regulamentara si el improvizand cu cratita de piftie a familiei, singura suficient de solida incat sa il sustina, doar era atat de mare. Mi-aduc si acum aminte, viu si crud, sentimentul de furie pe care il simteam pentru ca nu imi venea sa fac pipi si contradictia faptului ca tata avea inca pantalonii pe el. Au renuntat dupa ceva vreme, mi-au pus scutecul si eu am putut intr-un final sa fac pipi in pantaloni, asa cum vazusem la tata. Tarziu am inteles de ce s-a suparat atunci mama .

 

Noi, copii, venim cu greaua misiune de a le indeplini parintilor nostri vise, asteptari si frici. Adeseori drumul nostru in viata este deja trasat, intr-o viziune in care sa ne fie bine in viata. Avem menirea de a le da sens si un sentiment de intregire parintilor, de a le oferi dragoste si satisfactii .

Copii fiind, traim acut nevoia de a ne face parintii fericiti, mai ales in familia romaneasca, in care copiii apar mai curand pentru a rezolva probleme si a se conforma lui „asa se face” decat pentru a avea un destin propriu, pe care sa si-l faureasca singuri.

copilarie

Yalom mi-a alinat tarziu fricile cum ca maica-mea o sa moara de rusine pentru ca eu nu reuseam, la 3-4 ani, sa vorbesc altfel decat peltic si sasait. Insa, la vremea respectiva, odata cu trecerea de la gradinita la scoala, ma simteam permanent incapabila. Vara-mea recita Luceafarul de la trei ani si vorbea germana, eu inca ma chinuiam cu „prapra cu tlei iezi” si „cherchelusii din ulechi”. De fiecare data cand poceam cate un cuvant si o auzeam pe mama corectandu-ma prompt, simteam ca mor. Era si perioada in care incepusem sa am preferinte si devenise o mica lupta de transee sa mananc ce se gasea prin casa, in Craiova comunista din 1989, cand practic se cam facea foamea. Nu o sa uit vreodata cum la un moment data mama plangea, furioasa si obosita , probabil epuizata de greutatile de zi cu zi si devastata de moartea sora-sii, zicand „Doamne, ia-ma tu pe mine” printre suspine. Am inlemnit in clipa aia, m-am lipit de peretele din hol si simt si acum zgrumturii cu care era varuit holul si in care imi infipsesem mainile, stranse la spate. Stiam clar, abisal, ca daca mai fac vreo prostie mama clar o sa moara, in clipa aia. Din fericire pentru noi toti, mama e bine si in ziua de azi.

 

Copiii muncesc din greu pentru a simti ca sunt acceptati. Fara o imagine a sinelui bine conturata si solida, copiii cad prada tocmai acestei acceptari, pentru care sunt dispusi sa plateasca pretul bullying-ului, al criticilor malitioase sau al compromisului cu sine.

Am fost un copil care a invatat mereu bine, cu rezultate bune la scoala. Am trecut prin scurte perioade de revolta, multe dintre ele atent controlate de interventia ferma a trei familii: doua randuri de bunici vigilenti si parintii mei. Am crescut stiind ca trebuie sa fiu cuminte acasa si sa am rezultate bune la scoala ca sa fiu laudata, apreciata si sa primesc cadouri de la parintii mei. Fiecare medie de 10 insemna haine frumoase, jucarii deosebite si laude din partea alor mei. 9 insemna un esec, iar de 8 nu se punea problema, era pur si simplu de neacceptat si ma pastea in mod cert un viitor sumbru la scoala agricola de la Carcea, plus dezonorarea perena a familiei mele.

copilarie

La scoala era mai simplu, trebuia sa te intelegi bine cu cei din clasa si sa fii suficient de misto incat sa intri in grupul celor speciali. Copiii care aveau cele mai multe postere, ascultau cea mai cool muzica si aveau destula libertate de la parinti cat sa mai iasa singuri din cartier si sa mai faca si cate o excursie sau tabara, cat sa ai ce povesti la scoala. Am invatat relativ repede mersul lucrurilor, cultivandu-mi cate un personaj pentru fiecare etapa a vietii de copil – acasa fata cuminte, la profesori eleva eminenta, cu colegii de scoala fata cool si cu prietenii de la bloc copilul nebun mereu pus pe distractie, impartind cu generozitate jucariile. Am muncit tare mult ca sa imi gasesc locul si sa satisfac asteptarile tuturor, mutand masca dupa masca pentru fiecare situatie in parte.

 

Anul asta am implinit 34 de ani. Incep sa invat sa-i vorbesc copilului din mine cu blandete si cu respect, fara sa ii cer prea multe lucruri.

Mi-am petrecut ultimii 9 ani invatand sa constientizez ceea ce simt si sa pot comunica -uneori schiop si bolovanos, alteori mai lin si mai clar – ceea ce simt. Inca ma simt vinovata cand ceea ce simt este in contradictie cu modelul pe care l-am invatat. Inca ma bucur in fiecare zi ca am crescut om mare.

Insa stiu in toata fiinta mea ca am ajuns aici doar datorita faptului ca o fetita mica, peltica si incruntata a fost destul de capoasa ca sa creasca si sa se faca mare, avand curajul sa caute si sa gaseasca ceea ce a simtit ea ca i se potriveste.

Nu am copii, insa stiu si simt cat de mult muncesc ei ca sa isi faca parintii fericiti, in timp ce isi strungaresc un suflet si o matrice vitala.

Daca ii aveti, luati-i in brate si spuneti-le ca sunt buni exact asa cum sunt, fara sa faca nimic. Ca ii iubiti si ca va bucurati ca exista in viata voastra. E tot ce vor sa auda. 

Articole Similare


COMENTARII
  • Ema pe 01.06.2018 la 12:00 Răspunde

    Of Cori, te felicit pentru darzenie si curaj si imbratisez fetita mica si femeia ce ai crescut!


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii