Recunoştinţă pentru imperfecţiune

17.04.2015

Ani la rândul am crezut cu tărie în perfecţiune. În modele, într-o construcţie de viaţă perfect articulată. Genul ăla de gândire în care totul trebuia să fie într-un anumit fel ca să fiu mulţumită. Sigur, asta m-a dus destul de departe în viaţa profesională, mi-a alimentat parcursul intelectual şi m-a ţinut mereu într-o stare de competiţie cu mine însămi, pe care nimeni şi nimic nu a putut-o întrece timp de 10 ani. În viaţa personală, însă, efectele au fost negative. O stare de nemulţumire permanentă, un sentiment de insuficientă, orice aş fi făcut. Practic, până la 31 de ani, viaţă mea a însemnat o oscilaţie violenţă între satisfacţii majore în sfera profesională şi o dezamăgire profundă în ceea ce priveşte realitatea intimă a vieţii mele personale.

Ciclul acesta s-a rupt într-o seară rece, pe stadionul Dinamo. Ieşisem să alerg, eram obosită, avusesem o zi în care nu eram mulţumită de absolut nimic din ceea ce făcusem şi m-am dus pe stadion fără niciun chef. Mi-am închis aplicaţia de alergare, m-am concentrat să respir şi să îmi numărăm paşii. Am auzit din spatele meu pe cineva venind uşor, îi auzeam respiraţia şi nu paşii (ah, oare când o să ajung să nu mai tropăi pe pistă?).

A trecut în viteză pe lângă mine, alerga atât de repede încât nici nu am apucat să văd cine era. M-a cuprins un val uriaş de furie şi frustrare, pentru că brusc mi-am dat seama că alergăm mult prea lent. Apoi, câţiva paşi înlăcrimaţi mai târziu, mi-am dat seama: Cu cine mama naibii mă tot întrec? De ce toată lupta asta pentru o perfecţiune pe care, evident, nu o am? Alergam, respiraţia mea era sacadată, dar regulată. Am continuat să alerg, tură după tură. Simţeam cum îmi scade furia. Nu sunt perfectă, nu o să fiu niciodată, e aberant să tot încerc să trăiesc după standarde. Cadenţa paşilor îmi întărea acest sentiment liniştitor de imperfecţiune acceptată.

În noaptea aia, când mi-am dat voie să fiu om, cu greşeli, imperfecţiuni şi derapaje personale, am început să trăiesc şi pentru mine. Am mai făcut multe greşeli de atunci, dar pentru că ştiu deja că o să mai fac, pot învaţă din ele, pot să trăiesc într-o zona de autenticitate emoţională şi, uşor, uşor, să îmi aliniez în aceeaşi direcţie emoţiile, planurile de viaţă, acţiunile şi gândurile.

În seară aia rece, pe un stadion luminat slab, am trăit un moment sublim de recunoştinţă. Pentru omul acela necunoscut care a trecut în viteză pe lângă mine (de vreo 20 de ori ) şi care mi-a redat libertatea de a alerga de plăcere, fără un obiectiv de performanţă. Pentru toate ocaziile (şi au fost multe ) în care am greşit şi am reuşit să simt că învăţ câte o lecţie. Pentru clipele în care mă simt ok cu mine aşa cum sunt. Pentru sentimentul de linişte cu care mă trezesc dimineaţă, pentru senzaţia că îmi trăiesc deplin viaţă de zi cu zi, fără să mă mai gândesc la lucruri măreţe pe care ar trebui să le fac pentru a fi fericită. Nu-mi iese mereu, dar e de ajuns să ies câte o seară pe stadionul Dinamo ca să mă reconectez cu propria mea imperfecţiune naturală. Şi e bine aşa!

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii