Planuri date peste cap, schimbare și noi inceputuri

24.04.2015
Planurile date peste cap, porti pentru noi inceputuri

Se spune că e bine să ai planuri și, cel mai adesea, ele ne duc spre rezultate, mai ales dacă suntem consecvenți. Cu toate acestea, avem nevoie și de un moment autentic de reflecție, de îndepărtare, în care să privim sincer spre noi înșine. Despre această schimbare voi spune mai multe.

Planurile mele de început

Ani de zile au trecut în care mi-am construit planul de viaţă. Am făcut liste şi proiecţii şi am reflectat în legătură cu lucrurile pe care mi le doream de la viaţă. Am început cu lucruri simple, uşor de gestionat, greutatea mea corporală, apoi aspectul meu fizic, atitudinea şi bruma de senzualitate pe care credeam că pot să o degaj.

Toate astea se întâmplau pe la 17 ani! Aveam nevoie să îmi găsesc încrederea în aspectul meu exterior, să mă pot baza pe experienţele mele şi pe ceea ce puteam gândi cu mintea de atunci. Apoi am început să vreau să mă dezvolt în sfera personală şi profesională, aveam nevoie să mă simt încrezătoare în capacitatea mea intelectuală, în puterea mea de muncă şi de decizie. Şi am muncit pas cu pas pentru ceea ce sunt astăzi din punctul ăsta de vedere.

Am mers la cursuri şi programe de pregătire pentru instructori de fitness, luptându-mă în permanență cu cei 20 de ani de sedentarism pe care îi aveam în spate. Am învăţat, pas cu pas, atât cât m-am priceput, despre alimentaţie şi sănătate, ştiind câte mai am de aflat.

Am făcut cursuri pentru dezvoltarea mea ca om, ştiind că munca cu sinele nu se încheie niciodată. Apoi, în timp ce munceam la mine, mi-am dorit să am o relaţie sănătoasă, care să evolueze cum îmi imaginam eu. Şi am muncit şi acolo, construind şi modelând pas cu pas.

În toată munca asta, reuşeam să obţin aproape tot ceea ce îmi propusesem. Micile scăpări erau insignifiante în raport cu reuşitele. Aveam corpul la care muncisem, aveam cariera pe care o construisem, aveam relaţia în care îmi dorisem să fiu.

Oboseala prelungită – moment de conștientizare

Mă îmbrăcam frumos, plecăm de acasă, aveam zilele pline cu ore la sală, şedinţe de consiliere, cursuri la facultate, seminarii pe care le ţin, prânzuri în care puneam la cale diferite campanii. Seara, târziu, când ajungeam în sfârşit înapoi acasă, în casa în care visasem să trăiesc, mă cuprindea o stare de prăbuşire. Ani de zile am crezut că e firesc, doar muncesc atât de mult la visele mele, încât e normal să mă simt atât de obosită.

Însă, pe măsură ce nopţile nedormite se adunau, nu îmi mai dădeam seama unde sunt eu în propria mea viaţă. Simţeam că sunt atât de concentrată să îmi ating visul, deși îl atingeam încet dar sigur, încât eram un fel de străin în propria mea existenţă. Totul se desfăşura după un program, după o agendă, totul avea un ritm şi o cadenţă. În spatele acestui program, mai existau doar planurile de viaţă şi obiectivele personale.

Un moment anume care m-a făcut să îmi dau seama cât de frântă sunt, de fapt, a fost când am avut nevoie să îmi programez 15 minute ca să stau afară, cu ochii pierduţi pe cer, fără să fac nimic. Nu am reuşit să mă relaxez, pentru că mintea mea era atât de activă, încât nu am putut să stau pe loc atâta timp. În plus, mă urmărea mereu starea difuză de nefericire, care era atent mascată într-un umor acid, poante şi autoironii.

Planul vieții trebuia echilibrat

Orice aş fi făcut şi orice mi s-ar fi întâmplat, aveam un gol în suflet de care nu puteam să scap. A fost nevoie de un an greu, cu multe probleme de sănătate, financiare şi în viaţa personală să pot să renunţ la planurile mele. A trebuit să greşesc fundamental în toate aspectele vieţii mele pentru a ajunge, acum, să nu mai simt acel gol. Practic, odată cu pierderea tuturor obiectivelor mele atent muncite şi stabilite, am început să nu mai văd scopul, ci drumul.

Acum, viaţa mea e foarte departe de ceea ce gândisem pentru mine. Sunt departe de orice plan am avut vreodată. Şi sunt într-un moment în care nici nu mai am puterea sau dorinţa să îmi mai fac vreun plan. Dar simplul fapt că iau fiecare zi aşa cum vine, m-a ajutat să învăţ să trăiesc din nou. Nu mai fac nimic extraordinar, aşa cum ştiam să fac mai demult. Muncesc mai puţin, dar nu mai am nevoie de program să privesc cerul.

Mă antrenez pe mine, pentru mine, pentru prima dată, după mulţi ani. Citesc şi mă plimb mai mult decât am făcut-o în ultimii 10 ani. Sunt clipe de tihnă şi linişte sau, dimpotrivă, de frică şi supărare, pe care acum le experimentez. E o schimbare importantă când mă gândesc la golul care nu îmi dădea, odată, voie să trăiesc!

Mi-am regăsit viaţa după ce am greşit pe toate planurile, după ce am eşuat în aproape toate aspectele vieţii mele, la care munceam precum un şlefuitor în piatra brută.

Acum ştiu ce scrie pe pereţii blocului meu, ce culori au florile din Herăstrău şi cum miroase iarbă pe stadionul Dinamo, seara, târziu, după ploaie. Iar, pentru clipele astea complete, în care trăiesc, pe deplin şi deopotrivă, tristeţea şi bucuria, a meritat să mi se aleagă praful de toate planurile şi obiectivele.

Vezi și alte articole de reflectie psihologica care te vor ajuta să te înțelegi mai bine, inspira sau îți pot oferi sugestii utile.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii