Planurile date peste cap, porti pentru noi inceputuri

24.04.2015

Ani de zile am petrecut mult timp sa imi construiesc planul de viata. Am facut liste si proiectii si am reflectat in legatura cu lucrurile pe care mi le doream de la viata. Am inceput cu lucruri simple, usor de gestionat – greutatea mea corporala, apoi aspectul meu fizic, atitudinea si bruma de senzualitate pe care credeam ca pot sa o degaj. Asta se intampla pe la 17 ani! Aveam nevoie sa imi gasesc increderea in aspectul meu exterior, sa ma pot baza pe experientele mele si pe ceea ce puteam gandi cu mintea de atunci. Apoi am inceput sa vreau sa ma dezvolt in sfera personala si profesionala, aveam nevoie sa ma simt increzatoare in capacitatea mea intelectuala, in puterea mea de munca si de decizie. Si am muncit pas cu pas pentru ceea ce sunt astazi din punctul asta de vedere. Am mers la cursuri si programe de pregatire pentru instructori de fitness, luptandu-ma in permanenta cu cei 20 de ani de sedentarism pe care ii aveam in spate. Am invatat, pas cu pas, atat cat m-am priceput, despre alimentatie si sanatate, stiind cate mai am de aflat. Am facut cursuri pentru dezvoltarea mea ca om, stiind ca munca cu sinele nu se incheie niciodata. Apoi, in timp ce munceam la mine, mi-am dorit sa am o relatie sanatoasa, care sa evolueze cum imi imaginam eu. Si am muncit si acolo, construind si modeland pas cu pas.

In toata munca asta, reuseam sa obtin aproape tot ceea ce imi propusesem. Micile scapari erau insignifiante in raport cu reusitele. Aveam corpul la care muncisem, aveam cariera pe care o construisem, aveam relatia in care imi dorisem sa fiu. Ma imbracam frumos, plecam de acasa, aveam zilele pline cu ore la sala, sedinte de consiliere, cursuri la facultate, seminarii pe care le tin, pranzuri in care puneam la cale diferite campanii. Seara, tarziu, cand ajungeam in sfarsit inapoi acasa, in casa in care visasem sa traiesc, ma cuprindea o stare de prabusire. Ani de zile am crezut ca e firesc, doar muncesc atat de mult la visele mele, incat e normal sa ma simt atat de obosita.

Insa pe masura ce noptile nedormite se adunau, nu imi mai dadeam seama unde sunt eu in propria mea viata. Simteam ca sunt atat de concentrata sa imi ating visul (si il atingeam, incet, dar sigur) incat eram un fel de pasager in propria mea existenta. Totul se desfasura dupa un program, dupa o agenda, totul avea un ritm si o cadenta. In spatele acestui program, mai existau doar planurile de viata si obiectivele personale. Un moment anume care m-a facut sa imi dau seama cat de franta sunt, de fapt, a fost cand am avut nevoie sa imi programez 15 minute ca sa stau afara, cu ochii pierduti pe cer, fara sa fac nimic. Insa n-am reusit sa ma relaxez, pentru ca mintea mea era atat de activa, incat nu am putut sa stau pe loc atata timp.

In plus, ma urmarea mereu starea difuza de nefericire, care era atent mascata intr-un simt acid al umorului, poante si autoironii. Orice as fi facut si orice mi s-ar fi intamplat, aveam un gol in suflet de care nu puteam sa scap. A fost nevoie de un an greu, cu multe probleme de sanatate, financiare si in viata personala  sa pot sa renunt la planurile mele. A fost nevoie sa gresesc fundamental in toate aspectele vietii mele sa ajung, acum, sa nu mai simt golul ala. Practic, odata cu pierderea tuturor obiectivelor mele atent muncite si stabilite, am inceput sa nu mai vad scopul, ci drumul.

Acum, viata mea e foarte departe de ceea ce gandisem pentru mine. Sunt departe de orice plan am avut vreodata. Si sunt intr-un moment in care nici nu mai am puterea sau dorinta sa imi mai fac vreun plan. Dar simplul fapt ca iau fiecare zi asa cum vine, m-a ajutat sa invat sa traiesc din nou. Nu mai fac nimic extraordinar, asa cum stiam sa fac mai demult. Muncesc mai putin, dar nu mai am nevoie de program sa privesc cerul. Ma antrenez pe mine, pentru mine, pentru prima data, dupa multi ani. Citesc si ma plimb mai mult decat am facut-o in ultimii 10 ani. Sunt clipe de tihna si liniste sau, dimpotriva, de frica si suparare, pe care acum le experimentez. E o schimbare importanta cand ma gandesc la golul care nu imi dadea, odata, voie sa traiesc!

Mi-am regasit viata dupa ce am gresit pe toate planurile, dupa ce am esuat in aproape toate aspectele vietii mele, la care munceam precum un slefuitor in piatra bruta. Acum stiu ce scrie pe peretii blocului meu,  ce culori au florile din Herastrau si cum miroase iarba pe stadionul Dinamo, seara, tarziu, dupa ploaie. Iar pentru clipele astea complete, in care traiesc, pe deplin si deopotriva, tristetea si bucuria, a meritat sa mi se duca naibii toate planurile si obiectivele.

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii