Azi e bine, dar am muncit mult până aici

29.01.2015
Azi e bine, dar am muncit mult pana aici

M-am chinuit mult să ajung în acest context de „azi e bine” şi am muncit mulţi ani ca să ajung aici. Vă voi destăinui câteva reușite și eșecuri de până acum, lecția de psihologie învățată despre mine.

Mă gândesc de multă vreme să scriu, dar cumva mi se părea greu de crezut că poate fi adevărat, că așa a fost, de fapt.

Vezi și alte articole de reflecție psihologică care te vor ajuta să te înțelegi mai bine, inspira sau îți pot oferi sugestii utile.

Cum am început un nou drum

Practic, am început procesul acesta de schimbare fără să ştiu ce caut, am pornit doar de la o stare difuză de rău. Orice făceam, orice gândeam avea în fundal o senzaţie neclară şi neplăcută. Păream că nu reuşesc să găsesc un echilibru în acţiunile mele, toate activităţile mele erau marcate fie de suprasolicitare ori de imposibilitatea de ajunge la un nivel de confort şi mulţumire personală.

Autoanaliza psihologică

Acum 4 ani am început procesul terapeutic. Am intrat în terapie fără vreun scop anume, voiam doar să îmi fie bine. Să îmi găsesc echilibrul. A durat mult şi a durut tare să îmi sondez sufletul şi mintea. A fost greu, dar am reuşit abia acum să nu mai am reacţii de neînţeles până şi pentru mine. Aşa am ajuns să mă „trăiesc” cu experienţă şi emoţiile de la 31 de ani. Aşa am venit în prezent.

Echilibrul în viață

Apoi a venit nevoia de echilibru în alimentaţie, în sport şi în relaxare. A durat să ies din ciclul de epuizare-renuntare în care funcţionam şi să îmi găsesc o cale în care să funcţionez în limite sustenabile. Aşa se face că am ajuns să îmi dedic mie timp, să mă odihnesc în mod conştient şi să mă conectez profund cu corpul şi emoţiile mele pentru a putea decide ce acţiuni urmez sau nu. A durat să înţeleg ce îmi place să fac în materie de antrenament, de exemplu şi a durat să disting între ambiţia de a mă autodepăşi şi bucuria de a-mi antrena corpul.

A durat să nu mai simt nevoia să fug. Să fug de mine, de imaginea mea publică, de alegerile mele sau de viaţă la care muncisem atât de mult să o construiesc. A durat să înţeleg că nu toate lucrurile pe care mi le doream sălbatic mi se şi potriveau sau erau bune pentru mine.

Evoluția între ambiții și liniște

Ani de zile am crezut că singura cale de a trăi era aceea a deciziilor mele asumate. A durat să simt ca o decizie poate fi deopotrivă asumată şi poate porni de la motive incomplet explorate. Ani de zile am crezut că suntem ceea ce decidem, până când am simţit că sunt mai ales ceea ce mă tem. Atunci când am realizat câtă frică stătea în spatele deciziilor mele am putut să îmi caut libertatea şi echilibrul.

În toţi anii ăştia am iubit asumat şi profund, am iubit sălbatic şi chinuitor şi mă bucur că am avut ocazia să trăiesc atât de mult şi atât de complet. În toţi anii ăştia m-am luptat pentru idealurile mele, pentru fricile mele şi pentru modelele mele. Până când am realizat că în tot procesul ăsta de reuşire în viaţă (încununat de succes, de altfel) pierdusem legătură cu mine, cu emoţiile mele, cu sentimentele mele.

Importanța stabilității

În urmă cu un an a început să se schimbe totul pentru mine. Am trecut la câţiva milimetri de o suspiciune de cancer mamar, din fericire neconfirmată. Acum un an aşteptam cu înfrigurare rezultatul RMN-ului şi mă întrebam ce se va rămâne, de fapt, valabil din viaţa mea dacă se confirmă diagnosticul. Atunci am simțit în minte şi în suflet o nevoie acută de sens, o nevoie de a-mi trăi viaţa complet. A urmat o perioadă zbuciumată, de schimbări profunde şi decizii incoerente dar m-am lăsat dusă de acest val de schimbare, cu orice preţ.

Preţul a fost pe măsură. Un an de zile de incongruențe în plan personal mi-au zdruncinat stabilitatea vieţii profesionale şi sociale. Am realizat că dacă eşti împăcat cu tine, nu ai nevoie de prea multe lucruri. Şi uşor, uşor, am început să îmi revin şi în activitatea profesională. Apoi am încercat să fug din nou, aşa cum o făcusem de fiecare dată până atunci. Un accident de bicicleta urmat de o gleznă scoasă din funcţiune m-a făcut să învăţ să nu mai fug de bezmetică. O lună de izolare m-a făcut să înţeleg cât de închisă ajunsesem să fiu în realitate, iar când am deschis calea pentru cei din viaţa mea, am văzut pentru prima dată ce înseamnă relaţiile dintre oameni, atunci când le trăiesc liber.

Anul acesta, ziua mea m-a găsit alături de familie şi de cei 4 prieteni apropiaţi. Tot acum am tăiat două relaţii sentimentale foarte puternice şi profunde. Mi-am reconsiderat toată viaţa, atunci când am contemplat, de aproape, ipoteza propriei morţi. Am învăţat cum să trăiesc eu cu mine. Îmi voi încheia terapia. Am învăţat să fiu într-o stare dinamică de echilibru personal, să sper şi să visez fără să planific. Mi-am descoperit feminitatea, senzualitatea şi plăcerea de a seduce şi de a fi sedusă. Anul acesta am învăţat să trăiesc.

Vezi și alte articole de reflecție psihologică care te vor ajuta să te înțelegi mai bine, inspira sau îți pot oferi sugestii utile.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii