Ziua fără telefon

06.07.2016
detox telefon

Acum un an şi jumătate constatam cu stupoare că petrecusem 212 minute pe telefon. Era ora 18.45 seara şi ziua încă nu se încheiase. Eram exemplul clasic de FOMO, adică fear of missing out sau frica de a pierde anunţul unui eveniment important. Trăiam permanent cu un sentiment de urgenţă, verificând la câte 45 de minute ştirile, feed-ul de facebook, notificările de instagram sau pagina mea profesională. Mă ascundeam cumva în spatele argumentului că e treaba mea să răspund la întrebările de la cei care mă urmăresc şi, desigur, trăiam cu impresia unei permanente conectări la realitate.

Azi e a doua zi când nu am telefon deloc. A cedat complet după o căzătură şi s-a spart. Cum sunt plecată din Bucureşti, am decis să aştept până mă întorc pentru a-l repara, aşa că iată, am ocazia să văd ce mai înseamnă viaţa fără smartphone în 2016.

De dimineaţă am mers la sală. Din aceea clasică, cu aparate. Eu, obişnuită cu muzica mea, dată tare, în urechi, în izolarea mea relaxantă, brusc m-am trezit înconjurată de oameni. Unii dintre ei, la fel ca mine până mai acum două zile, izolaţi în bula lor de informaţie. Mai o melodie, mai un whatsapp, mai un selfie. Ceilalţi, prezenţi, concentraţi, zâmbitori sau nu, dar oricum, vii. Mă simţeam uşor golaşă în sală, dar am constatat că mă simt mai bine după primele 15 minute de disconfort. Mă simţeam mai prezentă, mai atentă la corpul meu în mişcare, mai atentă la mediu în pauzele de odihnă. Am lucrat mai mult decât de obicei, când aveam de regulă antrenamentul grupat în jurul melodiilor mele preferate. Se termina mixul, terminam şi eu exerciţiile. Azi, mi-am lăsat timp să lucrez, apoi mi-am oferit vreo 15 minute în plus de stretching, adevărată binecuvântare.

Apoi mi-am dat seama că nu ştiu ce se întâmplă pe Instagram sau pe Facebook și am fost puţin supărată că nu mi-am trecut în aplicaţie antrenamentul de azi. Dar am ajuns la piaţă şi, între o caserolă cu zmeură de grădină şi una de afine, parcă nici nu mai era atât de important.

Mi-e și greu să mă orientez prin oraş, nu sunt la mine acasă şi nu cunosc străzile, iar navigaţia de pe telefon mi-era utilă. Dar azi am învăţat să merg după instinct pe străzile prăfuite ale Constanţei şi mi-am făcut treaba, chiar dacă m-am rătăcit de vreo două ori.

Până la urmă, nu e rău fără telefon, că nu se întâmplă nimic dramatic dacă nu verific reţelele sociale şi nici nu stă pământul în loc. Am mai mult timp să văd mai bine lucrurile din jurul meu. Mi-e dor de muzică, dar aud mai multe în jurul meu.

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii