Grivita 53

31.05.2017
teatru grivita

Ma intreb de multe ori, cand circul prin Bucurestiul zgomotos ca o precupeata isterica, cum o sa arate orasul asta in ochii mei batrani, in ochii copiilor mei. Nu indraznesc sa ma gandesc mai departe de atat, practic mintea mea poate cuprinde pana la o ipotetica adolescenta a copiilor mei. Ori de cate ori incerc sa imi construiesc o reprezentare intelectuala a lumii in care ei vor trai, trebuie sa admit ca ma cuprinde un soi de frica amestecata cu o usoara greata si nesiguranta.

Eu am crescut intr-o tranzitie ordonata totusi de rigorile familiei din care provin si de un “ce-or sa zica vecinii” specific oricarui oras de provincie. Dar asta mi-a oferit cenzura necesara pentru a nu ma sminti in distractii de tot felul, contrar naturii mele salbatice.

 

Ma gandesc insa la fata mea (sunt sigura ca o sa am o fata, m-a afurisit mama cand aveam vreo 13 ani si facusem o boacana glorioasa, nu mai stiu ce exact, dar mi-a zis cu flacari in ochi “Sa dea Dumnezeu sa faci o fata la fel ca tine, sa te chinuie cum ma chinui tu pe mine” si de atunci stiu ca fi-mea o sa ma vindece de orice urma de nevoie de control si disciplina pe care o mai am) care probabil o sa creasca la Bucuresti si nu o sa mai aiba gura lumii si familia ordonata si stricta cu care o sa creasca. Eu am avut norocul unor carti, al unor modele inchipuite, dar totusi modele, cu care am crescut, dar ea? Cum sa ii mai spun eu ca ii foloseste rectitudinea morala si cum sa ma creada ea, intr-o lume atat de stramba cum se contureaza asta a noastra, de-acum? Eu stiu ca imi face viata mai aspra, dar prefer sa adorm cu sufletul linistit, insa stiu in sinea mea ca viata e mai simpla cand te curvasaresti putin, ca parsivenia eleganta unge multe relatii si ca e mai comod sa iti tii falcile inchise intr-un zambet stramb cand vezi impostura ca lucreaza.

Totusi, am crescut cu ceva bun. Ne imbracam frumos sa mergem la teatru, la Craiova. Prima piesa de teatru pe care chiar mi-o amintesc a fost Rinocerii, a lui Ionesco. Eram prea mica pentru piesa asta, dar ai mei nu aveau cu cine sa ma lase acasa, asa ca m-au luat si pe mine. Inainte sa inceapa piesa imi frecam palmele de plusul aspru al scaunelor. In foaier era o expozitie cu tablouri mari, iar lumea fuma. Eu nu intelegeam prea multe, ma speria zgomotul puternic si proximitatea inconfortabila a scenei. Avem vreo 12 ani si ma chinuiam sa inteleg. A ramas cu mine, peste ani, doar trairea panicata a unei ipotetice uniformizari sociale si morale si frica de grotescul rinoceritei. Cand cortina a cazut, aveam palmele transpirate si ma dureau unghiile infipte in plusul aspru al scaunului vechi.

Pentru fata mea imi doresc sa aiba optiunea de a alege, de a avea alternative pentru evolutia ei ca femeie, ca om. Eu mi-am facut greselile si mi-am construit drumul, dar pentru ea imi doresc modele care sa o puna pe ganduri, sa o tulbure, sa o faca sa isi puna intrebari. Iar pentru a nu trece prin procesul asta cu ciunteli sufletesti, e nevoie de cultura. De arta, care sa te rascoleasca, de carti si discutii cu sens, care sa iti forteze mintea sa iasa din sabloane. De intrebari cu raspunsuri grele, care sa iti forteze eticul sa creasca, de contradictii care sa iti ajusteze morala.

Grivita 53 e unul dintre locurile in care sper ca isi va gasi unele dintre modele. De 71 de ani in Bucuresti nu s-a mai construit niciun teatru, niciun spatiu in care libertatea sa se manifeste fara rigorile politicului, fara compromisurile spatiilor improvizate si fara presiunea comerciala de a vinde bilete pentru piese usurele. Daca ne implicam cu totii si punem umarul, in 3 ani putem avea acest teatru gata. Pentru noi si pentru copiii nostri, cat inca mai avem o sansa sa scapam de rinocerita. Macar unii dintre noi.

Pe 13 iunie voi juca in spectacolul AAA pus in scena de Chris Simion. Banii stransi se directioneaza, caramida cu caramida, catre constructia teatrului. De ce “caramida”?

Pentru ca odata cu biletul la piesa de teatru veti contribui cu 53 de euro la constructia teatrului, iar marturie ajutorului vostru va sta o caramida din foaierul teatrului, cu numele vostru pe ea. Peste 3 ani, in Grivita 53 va exista unul din locurile in care ne putem hrani sufletul si mintea, un loc in care, prin arta, putem invata despre o viata mai curata. Un loc in care, caramida cu caramida, construim speranta. 

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii