Relatia – complicata si constienta cu tine

31.05.2017
auto-analiza

Relatia cu mine insami e deja suficient de complicata in sine, dar cand mai adaug si necesitatea de a fi constienta in aceasta relatie cu mine aproape ca imi doresc sa fi ramas in ciorba de nestiinta in care ma balaceam acum cativa ani.

Multi ani aveam o impresie precisa despre mine, despre relatia cu mine. Eram atat de sigura incat nu imi puneam vreo intrebare, caci totul era limpede si clar. Ocazionalele buseli ale subconstientului se manifestau regulat : o stare de apatie care dura cateva zile sau o oboseala accentuata fara o cauza anume, mici fixatii asupra unui subiect care ma irita cu mult peste ceea ce ar fi fost firesc sau perioade de sindrom pre-menstrual care ma chinuiau ingrozitor imi semnalau cate ceva din lucrurile pe care le ascundeam sub presul ratiunii. 

In etapa aia imi defineam destul de bine si de clar relatia mea cu mine si pe mine in general, doar eram iubita cuiva, eram prietena cuiva, eram sefa cuiva, fiica cuiva si aveam intreaga pleiada de relatii sociale si culturale care sa ma ajute sa imi fie clar ce sunt pentru toti acesti oameni. In tot timpul asta de claritate intelectuala, relatia mea cu mine in afara acestor determinari socio-culturalo-sexualo-profesionale imi cam lipsea.

In Arta de a Fi, Erich Fromm spune la un moment dat ca pentru a incepe sa iti dai seama cine esti trebuie sa fii capabil sa te imaginezi facand toate crimele omenirii. Si din acel soc emotional care sparge cochilia sociala a imaginii de sine, poti incepe sa descoperi cine este in spatele sinelui construit. Prima data am citit asta cu usurinta, ba chiar am facut un scurt exercitiu de imaginatie si am facut pace rapid cu latura mea de criminal.

Insa zilele astea, cumva, viata m-a adus in fata acestei intrebari: cine sunt in afara relatiilor cu ceilalti, care e relatia mea cu mine?

autoanaliza

E o intrebare greu de digerat, pentru ca determinismul parental se manifesta extrem de pregnant in capul meu. Inca de la bun inceput, de pe la 2-3 ani,  am devenit constienta ca sunt mai usor de iubit daca sunt un copil cuminte, e cumva parte din „dresura” care intareste relatiile de familie si nici familia mea nu a fost vreo exceptie.

Ulterior, m-am ocupat activ sa imi domolesc pornirile ce m-ar fi scos in afara diferitelor structuri de suport, trecand pas cu pas prin diferite niveluri de rebeliune. M-am revoltat oedipian impotriva maica-mii, facand front comun cu tata si bunicul patern. Apoi m-am revoltat impotriva parintilor mei, cautand confortul rasfatat si lax al bunicilor. A venit vremea revoltei impotriva familiei ca nucleu, in favoarea prietenilor, revolta impotriva regulilor de la facultate si revolta impotriva sistemului  care mi-ar fi oferit un confortabil post de angajat.

In tot acest sir de revolte ma reflectam de fiecare data in alte si alte oglinzi, care mai de care mai strambe.

Cumva, anul trecut ceva a inceput sa se schimbe. Plina de bunavointa erotica si sentimentala, am incercat inca o data sa fac ce stiam eu sa fac mai bine. Sa ma oglindesc inca o data intr-un cadru al relatiilor cu ceilalti. Si am muncit in a acomoda aceasta noua reflectie, cu toata bucuria unei relatii sentimentale.

Eram indragostita, il admiram pe barbatul nou descoperit si eram fascinata de tot ceea ce traiam. Din fericire pentru mine, fara preaviz si fara prea multa noima, el a fost cel care s-a retras subit, lasandu-ma cu toata investitia mea sentimentala pe o tava cu care nimeni nu mai avea ce sa faca.

Asa am si inceput sa ma gandesc la relatia mea cu mine, la dresura pe care eu insami invatasem sa mi-o aplic. Aveam marea in ochi si ma simteam neindreptatita complet.

Am reactionat dintotdeauna extrem de violent in fata nedreptatii si de data asta nu a fost nicio exceptie. Furia nu mi-a trecut complet nici acum, dar in contextul auto-analizei si al psihanalizei, drenarea furiei e un proces care vindeca. Asa am inceput sa ma gandesc constant la relatia mea cu mine, cumva fara sa caut asta in mod special, dar fractura logica din povestea de mai sus a fost atat de mare, incat mi-am dat seama ca povestea e la mine, altfel voi continua sa ma lovesc de fisuri din astea logice in relatia cu ceilalti, pana o sa ajung sa interiorizez ca inainte de a avea o relatie cu ceilalti, primeaza relatia cu mine.

E interesant ca in momentele de auto-analiza (fac asta constant, zilnic, ca un fel de antrenament) imi observ mintea cum alearga de colo-colo ca o maimuta isterica. Atunci imi observ frustrarile, rezistentele, fricile si refuzul de a accesa anumite paliere emotionale. E un proces care dureaza, care nu e in vreun fel placut sau reconfortant, asa cum mi-as fi dorit sa fie. E presarat de vise cretine, care ma tulbura si ma dau peste cap timp de cateva ore. E un proces in care interactiunea cu ceilalti se intampla uneori cu dificultate si cu sincope. E un proces dureros, dar care odata cu munca, devine mai usor de gestionat si mai firesc integrat in viata mea de zi cu zi.

Candva, credeam ca a avea relatii constiente seamana cumva cu un fel de shangri-la emotional. Futu-i mama ei de viata, in realitatea in care traiesc eu acum, inseamna o aproape continua durere difuza, inseamna sa imi drenez frustrari si traume si sa invat sa ma raportez la oamenii din viata mea cat mai lucid, in afara tiparelor si mecanismelor mele de coping.

ma-ta

Freud, ma-ta!

 

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii