Fericire si alergare

18.10.2015

Luni, cu o saptamana inainte de MIB, suna Bucurenciul. „Pisi, hai sa alergam la maraton pentru HHC”. Nota redactiei, MIB este Maratonul International de la Bucuresti. Pisi sunt eu, porecla pentru prieteni. HHC este Hopes and Homes for Children. Bucurenciul este Dragos Bucurenci, caruia nu ii pot refuza niciodata o idee nebuneasca. Pentru ca nu mai alergasem din martie-aprilie, de fapt nu mai facusem aproape deloc antrenamente peste vara. Pentru ca oricum eram un alergator foarte slab, de la inceput. Dialogul continua: „Hai, ca mai gasim noi doi inconstienti sa alerge cu noi, poate reusim sa strangem bani, ca sa ajutam copiii de care se ocupa HHC, vedem noi cum facem, nimanui nu ii pasa, oricum, de cat de repede alergam noi”. Ma convinsese deja si mi-am spus ca e pentru o cauza buna, ca oricat de slab as alerga, important e sa iasa ceva bun din asta.

Si, pe repede inainte, saptamana de dinainte de MIB a insemnat pentru mine o alergare chinuita de 4 kilometri pe stadionul Dinamo, pe ploaie si o tura de Herastrau. Sambata de dinainte de alergare, insa, a fost cu adevarat razna. O criza de fiere urmata de o noapte de varsaturi m-au tinut in picioare (mai curand, in genunchi) pana la 5 dimineata. Am reusit sa adorm chinuit de la 5 la 6.30, visand permanent ca nu ajung la maraton pe motive de strazi blocate. Freud, much?

Ajung la maraton demoralizata, obosita, deshidratata si plina de frustrari. Incepe cursa, plec cu greu si incep sa alerg in jurul Casei Poporului. Cand tocmai ma pregateam sa intru pe Splai, imi dau seama ca lucrurile merg din rau in mai rau. Imi era rau, ma durea burta si mi-am dat seama ca nu pot sa continui asa. Urmeaza pit stop la toaleta si realizez ca, pentru a-mi respecta targetul de o ora pentru cei aproape 11 km pe care ii aveam de alergat, nu imi mai permiteam sa opresc la apa. Incep sa alerg nervos, incruntata si injurandu-ma in gand. Alergam pe Calea Victoriei si ii vedeam pe sensul celalalt de alergare pe cei care deja intorsesera, cu mult inaintea mea. Ma blamam in gand pentru toata vara de distractie, pentru lenea de care ma lasesm cuprinsa, pentru incapacitatea mea de a alerga mai repede si aproape ca imi venea sa plang de nervi si nemultumire de sine.

Urcam spre Piata Victoriei cand am auzit, din fata, ropote de aplauze. Cu ochii in lacrimi, ii vad venind spre mine pe cei care concurau in scaune cu rotile. Cu o expresie de imensa fericire pe fata, incordati, concentrati, folosindu-si mainile ca sa inainteze. Lumea ii aplauda frenetic, am inceput si eu sa aplaud. Si in momentul ala, cand o fata m-a privit fix in ochi, am simtit ca parca ma trezesc. Pentru ca oamenii aia m-au invatat, intr-o clipa, sa traiesc si sa fiu fericita. Am inceput sa plang de emotie. Eram vie, sanatoasa si alergam prost pentru o cauza buna. Am inteles ca toata frustrarea mea venea dintr-o asteptare gresita pe care o aveam de la mine si de la contextul cu pricina. Atunci am simtit ca fata mi se destinde pe sub lacrimi, am inceput sa zambesc si am continuat sa alerg fericita. Fata aceea, al carei nume nu il cunosc, m-a invatat dintr-o privire ce inseamna un crampei de fericire.

Irewind a salvat momentele de la maraton, asa ca eu pot sa revizitez aceasta experienta oricand si sa simt din nou recunostinta, fericire si implinire pentru ceea ce am ocazia sa traiesc, oricat de departe ar fi de ceea ce imi imaginasem ca ar trebui sa fie. Pentru ca, asa cum a concluzionat Bucurenciul, managementul fericirii inseamna, de fapt, managementul asteptarilor.

Am vorbit despre managementul fericirii in cadrul Business Days Cluj 2015.

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii