De ce ramanem in situatii care ne ranesc

08.11.2017
relatie

De ce ramanem in situatii care ne ranesc? In ultima perioada reflectez mult la subiectul asta si prin prisma unor situatii cu care ma confrunt eu si prin prisma discutiilor cu clientele de la coachingul de lifestyle. Si cum in coaching contextul in care apar anumite situatii vorbeste si despre realitatea clientului dar si despre realitatea coachului, asa a aparut si acest text. Ca sa incerc sa dau un raspuns si o serie de solutii pentru a iesi totusi cu mintea intreaga din situatii care ne ranesc, in care nu ne simtim confortabil si de care totusi ne desprindem greu.

Ce inseamna situatii care ne ranesc? Poate fi de exemplu confruntarea periodica cu probleme cu greutatea sau o relatie bolnavicioasa prelungita peste ani ori o prietenie toxica cu o persoana toxica. Ar mai fi pastrarea unui loc de munca ce ne creaza frustrare si nefericire, mentinerea unor obiceiuri nesanatoase si orice continuum al unei situatii de viata generatoare de frustrari, din care nu iesim perioade lungi de timp.

Situatiile care ne ranesc si din care simtim ca nu putem iesi vin la pachet cu senzatia ca suntem paralizati, lipsiti de resursele pentru a schimba starea de fapt, lipsiti de motivatia de a ne duce la bun sfarsit planurile. In cazul meu vine la pachet cu o stare de amortire emotionala, in care ma simt plictisita, lipsita de creativitate si de energie. In cazul unor cliente cu care am discutat despre asta vine la pachet cu sentimentul ca le lipseste motivatia de a reusi sa isi indeplineasca obiectivele, neputinta implementarii schimbarii, frustrare si nemultumire, incapacitatea verbalizarii emotiilor traite. Frazele cele mai frecvente pe care le-am identificat in relatie cu acest subiect sunt „nu reusesc”, „nu pot sa ma tin de treaba”, „imi vine sa imi bag picioarele si sa renunt la tot”, „nu inteleg de ce ma mai chinui”.

Situatiile care ne ranesc si din care nu putem iesi se traduc pentru mine in alegerea unui disconfort care ne este familiar in favoarea disconfortului cauzat de schimbarea sistemica. Fie ca vorbim despre planul de a renunta la nemultumirea cauzata de un aspect fizic nemultumitor sau de repozitionarea sau chiar renuntarea la relatii disfunctionale (fie ele sexuale, de prietenie sau profesionale), anumite persoane tind sa aleaga familiaritatea disconfortului cunoscut. Ne e mai usor sa traim cu durerea si nefericirea pe care le cunoastem.

Ca sa iesim din situatii care ne ranesc trebuie sa alegem constient schimbarea contextului – a stilului de viata, a preocuparilor, a petrecerii timpului liber, a locului de munca. Am avut clienti care lucrau de ani de zile sub autoritatea vulgara a unui sef care ii injura zilnic. Am avut clienti care au suferit ani de zile din cauza kilogramelor in plus fara sa aiba initiative de dieta care sa dureze mai mult de 2 saptamani. Am avut clienti care au stat ani de zile in relatii marcate de ambiguitate emotionala si sexuala si au preferat sa se macine emotional, decat sa incheie acea poveste.

De ce ne doare schimbarea mai tare decat nemultumirea constanta, dar familiara? 

Cautand pentru mine un raspuns, am dat peste un citat. „Schimbarea doare pentru ca noi trebuie sa „murim” simbolic in forma anterioara, pentru a putea reincepe sa traim din nou, intr-o noua viata”. Am reflectat mult la aceasta paradigma non-inductiva a schimbarii. Multa vreme am crezut ca evolutia personala se produce cumva prin iteratii succesive ale cunoasterii, ale invatarii si dobandirii de noi cunostinte. In propria mea terapie am aplicat multa vreme principiul asta si o buna perioada de timp a functionat, insa inevitabil ma loveam la un moment dat de un zid. Si asta ma arunca inapoi la status-ul emotional atat de familiar al nemultumirii sistemice, al amortelii emotionale care se pastra pana la aparitia unui nou stimul care ma facea sa fantasmez la o interventie reparatorie, care ar functiona de data asta.

In cazul celor care sunt cronic nemultumiti de greutatea lor, comportamentul se traduce prin „nu ma mai suport, incep sa tin dieta, ma infometez doua-trei saptamani si renunt”, pravalindu-se astfel sub greutatea propriilor decizii neurmate.

Nici eu nu sunt vreo diferita, numai ca la mine domeniul este unul mai putin vizibil, al golurilor emotionale ramase din copilaria mica. Dar care isi fac de cap in viata mea de adult cu nonsalanta si „busesc” in probleme de relationare cu oameni sulfurosi, de care nu scap cu anii. Pare ca mintea mea recreaza inconstient acea realitate emotionala familiara, prin legaturi ambigue cu persoane care imi produc nemultumire. Am fost prietena ani de zile cu femei despre care stiam ca ma invidiaza si ma barfesc si totusi continuam legatura cu ele, sperand ca daca imi fac partea in relatie, ele isi vor schimba comportamentul. Am cultivat legaturi marcate de ambiguitate emotionala si de statut cu barbati, neasumandu-mi si neasumandu-si nimic, timp de luni bune sau chiar ani. Am pastrat angajati de care eram cronic nemultumita, tocmai pentru ca imi era frica sa schimb sistemul care crease posibilitatea manifestarii incompetentei. Am pastrat comportamente nesanatoase preferand sa ma confrunt cu momentele punctuale de frustrare acuta, in loc sa trag linie si sa imi asum o decizie de a-mi schimba alegerile alimentare in mod permanent.

De ce? pentru ca disconfortul ala difuz si constant imi era cunoscut. Stiu dintotdeauna cum sa traiesc cu sentimentul ca deciziile altcuiva imi influenteaza radical viata si ca nu am alta optiune decat sa ma supun. Cand cresti invatand ca trebuie sa te adaptezi, acest mecanism de aparare si supravietuire emotionala din copilarie iti creeaza obisnuinta de a te acomoda cu destul de multe rahaturi din viata de adult.

La diete e simplu. Trebuie fixat undeva la nivel de meta-sistem ca pentru a-ti schimba pe termen lung greutatea corporala si aspectul fizic trebuie sa operezi schimbari permanente in stilul de viata.

Cu oamenii si situatiile de viata e mai greu, pentru ca trebuie facut un travaliu de doliu. Si ala doare. Travaliul de doliu nu neaparat dupa oamenii care ne parasesc viata, ci dupa noi insine, cei care am fost. Recunoasterea sufeintei profunde, trairea acestei dureri si crearea spatiului pentru renasterea simbolica sunt toate greu de gestionat, dar nu imposibil. Si nu sunt atat de dureroase pe cat ni le amintim, pentru ca la varsta adulta durerea se traieste mai putin abisal ca in copilarie.

 

Articole Similare


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publicaToate campurile marcate cu * sunt obligatorii